cealaltă eu

Voi nu vorbiţi singuri, nu-i aşa? Nu vă spune nimeni că bolborosiţi neştiute, că vă împiedicaţi mereu în propria imagine, că nu observaţi nimic din ce-i exterior vouă? Mă gândeam eu. Nu aveţi oglinzi în care să se răsfrângă părţi din convorbirile cu eu-ul vostru. Of, dar ce bine sună discursul în luciul argintului topit. Cuvintele-s perfecte, nu există trac, arăţi întotdeauna cum vrei, iar mimica e…perfectă! Nu mai spun de martorii muţi: proprii neuroni! Nu vă judecaţi de pe margine, nu? Păi da, cum să fiţi în oglindă, în afara ei şi de jur împrejur în acelaşi timp? V-aţi speria dacă v-aş spune că mie îmi iese? Pot să mă văd mergând pe stradă, în casă fiind; pot să mă văd murind, vie fiind; pot să mă văd în clipa imediat următoare, în trecut fiind…sau prezent?! V-aş spune mai multe, poate că v-aş citi din cărţile nescrise despre mine, poate că v-aş cânta, poate că v-aş găti ceva virtual cu foarte multe calorii…dar, vedeţi, voi nu vorbiţi singuri, cum zilnic mă ştiu eu făcând…aşa că, n-aţi înţelege. Ziceaţi că, totuşi, nu vorbiţi singuri? Bine, poate să nu fie în luciul oglinzii….Ar putea fi pisica.

de ce nu?

Îmi place când stârnesc mila oamenilor. Stau la colţul străzii(una, oarecare, poate fi chiar strada ta) şi cerşesc atenţie. Nu, nu primesc. Da, sunt luată la goană. Nu, nu-mi trece starea. Fix asta fac în fiecare zi, cu obstinaţie demnă de cauze mai bune. Arătată cu degetul, huiduită, scuipată, bârfită, alungată, lovită, ameninţată…a mai rămas ceva? Ah, greşesc, a venit cineva să-mi dea un colţ de vorbă. Nu-i mai trebuia şi mai era şi folosit. Asta e, decât nimic…?

no, no, no

”Trăim din amintiri, hibernăm în vizuina
Unei frumoase intâmplări, care se-ndepărtează.
Intre vinovaţie şi – aşteptare.
Cam acesta e cadrul. Nu se poate schimba nimic.
Aşteptăm cu mâna streaşină la inima.
Şi ce rar se vede ceva în zare.
Dar trebuie să ne păstrăm calmul.
„Nu se lipeste mâncarea de mine” – zici
Uite-aşa nimic n-are gust, când suntem despărtiti.

Sânul tău mă doare.
Cum taie laptele foamea, brusc,
Aşa trezeşti în mine speranţa. ”

cum mă iau eu cu viaţa şi uit de fiecare dată cât doare şi o iau de la capăt în fiecare zi?! cu toate astea, ca ieri, mă lovesc de chestii, aparent, fără sens, care dau cu mine de toţi pereţii, îmi umflă ochii şi mă lasă stoarsă pe podele. dacă s-ar fi întâmplat, nu ştiu, altcândva, nici c-aş fi băgat în seamă. dar aşa…orice pare, altceva. ori de câte ori trec pe lângă oglindă, vorbesc cu mine, cea din imagine şi-mi pun veşnica întrebare: nimic nu se întâmplă degeaba, nu?

mă uit

Ca atunci când sperii noaptea prin nesomn, umblându-i în măruntaie, căutându-te pe tine, cea de altădată. Luminile sunt aprinse, casa-i parcă-n sărbătoare, sau la priveghi de suflet tulburat. E vara de vină, asta o ştiu. Că toamna are umezelile ei, iar iarna-i toată strânsă-n pătură, iar primăvara timidă se mijeşte dup-un gând…da, vara e de vină. De mi-ar fi scris. Măcar o zgaibă. Nimănui nu-i trebuie prea mult pentru a trăi. Ne minţim noi simţurile cu efemeruri, ne gâdilăm orgoliile cu realizări(le). Dar nu, folosim atât de puţin. Ghemuită, în frica mea cea-de-vară, ascunzându-mă de teiul ce stă să facă sufletul mic în mine, fac calcule cu zecimale. da, vara dă mereu cu virgulă. Brusc. După virgulă apar toţi necunoscuţii, înşiraţi ca guguştiucii pe sârmă. De mi-ar fi scris, măi, măcar o zgaibă! Am verificat, nu e(ra) nimic… A intervenit uitarea…. 😦

Rezumat

de vichend, cu dor…

Ar trebui să-ţi fie clar că te iubesc, nu mă cunoşti de ieri de azi… Ştii, că atunci când sunt veselă fără motiv, când jinduiesc cât e ziua de lungă…e cu motiv! Of, şi doar ştii că zilele mele trec altfel decât ale celorlalţi. Nu tu week-end-uri libere, nu tu săptămâni de relaş, nu tu vacanţe întregi, nu tu timp ca al tuturor! Mă simt ca între coperte.

Azi şi ieri, te-am zărit fără să te văd, te-am auzit fără să te văd, te-am simţit ….fără să te văd. Ce-o fi asta? N-o mai fi văzul important?  Nu, nu-mi răspunde. Ştiu ce e şi nu vreau să capete forma cuvintelor. Îmi vine să plâng fără motiv, tot aşa cum îmi vine să râd fără aparent-motiv. Şi ştii, doar, că asta mă ţine de ani întregi! Citeam pe Agatha şi spunea ea un lucru dureros de adevărat. Ia, să-l caut…. Zicea: ”să ai o astfel de pasiune pentru cineva, care să dureze toată viaţa, e un privilegiu rar, indiferent de preţul pe care îl plăteşti.”

Mi te imaginez, dând timpul înapoi. Nimic nu s-a schimbat. Apoi îmi sare gândul la David şi la Batşeba….şi mă întreb ”de ce nu?”