O trompetă militară era gâtuită de durere…

Mintea mea nu-i poate închide pe oameni în sicrie, în  cavouri, nu le poate pune stop în mişcări, nici mâna pe gură spre tăcere….Mintea mea vede doar oameni vii. Apoi, tot mintea, dictează mâinii să tragă de oameni. Ce-s poziţiile alea incomode? Cum să nu te mişti atâta amar de vreme? Cum să nu saluţi atâta lume venită să te vadă? Cine a mai pomenit să dormi când ai vizitatori?! Ca să nu mai spun că se doarme în haine de gală…măcar să se fi schimbat!

Ce să-i fac minţii mele încăpăţânate? Imediat, după ce au fost împachetaţi spre noua viaţă, mintea mea îi ţine captivi, dar vii. Se plimbă prin visele mele, mânâncă, beau, socializează, le simt atingerile, le aud râsetele, le şterg lacrimile….Care-i realitatea? Doar pentru că mulţimile îmi spun că am visat, nu-i musai că-i adevărat.

Aţi văzut vreodată morţi plini de energie? Nuuu, toţi sunt obligaţi să adopte poziţia oboselii: culcat! Aranjaţi, parfumaţi, scoşi din sine, obosiţi şi foarte tăcuţi. Şi-au dat sentimentele, vorbele, zbaterile, au rămas goi de sine. Cum pot sta aşa? Reci la toată durerea celor dragi, la suspinele-plânsul-lacrimile şiroind…. Să plece aşa, încă lăsându-se în urmă?!

Mintea mea nu ştie ce-i moartea şi nici n-am s-o învăţ. Nu, nu e imaginaţie, nu te obosi a-mi spune. Dar totuşi, o să mă-nvăţ cu moartea, cu lumea pe trei planuri?

Dar am o mare nelămurire! De ce cavouri? E ca şi cum ai planta copaci în ciment…De ce nu lăsăm oamenii să plece-n pământ, de ce le luăm ultima fărămă de demnitate şi-i lăsăm să fie văzuţi oase, în loc să-i lăsăm, discret, să se facă nevăzuţi?