cealaltă eu

Voi nu vorbiţi singuri, nu-i aşa? Nu vă spune nimeni că bolborosiţi neştiute, că vă împiedicaţi mereu în propria imagine, că nu observaţi nimic din ce-i exterior vouă? Mă gândeam eu. Nu aveţi oglinzi în care să se răsfrângă părţi din convorbirile cu eu-ul vostru. Of, dar ce bine sună discursul în luciul argintului topit. Cuvintele-s perfecte, nu există trac, arăţi întotdeauna cum vrei, iar mimica e…perfectă! Nu mai spun de martorii muţi: proprii neuroni! Nu vă judecaţi de pe margine, nu? Păi da, cum să fiţi în oglindă, în afara ei şi de jur împrejur în acelaşi timp? V-aţi speria dacă v-aş spune că mie îmi iese? Pot să mă văd mergând pe stradă, în casă fiind; pot să mă văd murind, vie fiind; pot să mă văd în clipa imediat următoare, în trecut fiind…sau prezent?! V-aş spune mai multe, poate că v-aş citi din cărţile nescrise despre mine, poate că v-aş cânta, poate că v-aş găti ceva virtual cu foarte multe calorii…dar, vedeţi, voi nu vorbiţi singuri, cum zilnic mă ştiu eu făcând…aşa că, n-aţi înţelege. Ziceaţi că, totuşi, nu vorbiţi singuri? Bine, poate să nu fie în luciul oglinzii….Ar putea fi pisica.

de ce nu?

Îmi place când stârnesc mila oamenilor. Stau la colţul străzii(una, oarecare, poate fi chiar strada ta) şi cerşesc atenţie. Nu, nu primesc. Da, sunt luată la goană. Nu, nu-mi trece starea. Fix asta fac în fiecare zi, cu obstinaţie demnă de cauze mai bune. Arătată cu degetul, huiduită, scuipată, bârfită, alungată, lovită, ameninţată…a mai rămas ceva? Ah, greşesc, a venit cineva să-mi dea un colţ de vorbă. Nu-i mai trebuia şi mai era şi folosit. Asta e, decât nimic…?