no, no, no

”Trăim din amintiri, hibernăm în vizuina
Unei frumoase intâmplări, care se-ndepărtează.
Intre vinovaţie şi – aşteptare.
Cam acesta e cadrul. Nu se poate schimba nimic.
Aşteptăm cu mâna streaşină la inima.
Şi ce rar se vede ceva în zare.
Dar trebuie să ne păstrăm calmul.
„Nu se lipeste mâncarea de mine” – zici
Uite-aşa nimic n-are gust, când suntem despărtiti.

Sânul tău mă doare.
Cum taie laptele foamea, brusc,
Aşa trezeşti în mine speranţa. ”

cum mă iau eu cu viaţa şi uit de fiecare dată cât doare şi o iau de la capăt în fiecare zi?! cu toate astea, ca ieri, mă lovesc de chestii, aparent, fără sens, care dau cu mine de toţi pereţii, îmi umflă ochii şi mă lasă stoarsă pe podele. dacă s-ar fi întâmplat, nu ştiu, altcândva, nici c-aş fi băgat în seamă. dar aşa…orice pare, altceva. ori de câte ori trec pe lângă oglindă, vorbesc cu mine, cea din imagine şi-mi pun veşnica întrebare: nimic nu se întâmplă degeaba, nu?

mă uit

Ca atunci când sperii noaptea prin nesomn, umblându-i în măruntaie, căutându-te pe tine, cea de altădată. Luminile sunt aprinse, casa-i parcă-n sărbătoare, sau la priveghi de suflet tulburat. E vara de vină, asta o ştiu. Că toamna are umezelile ei, iar iarna-i toată strânsă-n pătură, iar primăvara timidă se mijeşte dup-un gând…da, vara e de vină. De mi-ar fi scris. Măcar o zgaibă. Nimănui nu-i trebuie prea mult pentru a trăi. Ne minţim noi simţurile cu efemeruri, ne gâdilăm orgoliile cu realizări(le). Dar nu, folosim atât de puţin. Ghemuită, în frica mea cea-de-vară, ascunzându-mă de teiul ce stă să facă sufletul mic în mine, fac calcule cu zecimale. da, vara dă mereu cu virgulă. Brusc. După virgulă apar toţi necunoscuţii, înşiraţi ca guguştiucii pe sârmă. De mi-ar fi scris, măi, măcar o zgaibă! Am verificat, nu e(ra) nimic… A intervenit uitarea…. 😦