Gânduri cu destinaţie (im)precisă!

Ştia foarte bine care-i este locul. Locul cela din dos, întunecat şi fără suflet, în care mai mereu ploua cu gânduri negre şi cu tăiş de cuţit. Şi el, fără să vrea, tot acolo a trimis-o. N-avea de unde şti că o trimite la moarte- aia lentă, care se numeşte ”boala de moarte”- deznădejdea. A trecut ceva de când a lăsat-o acolo. Nu a mai primit apă, mâncare sau vreo rază de lumină, poate doar o dată sau de două ori. În rest nimic. Iar nimicul doare, căci ia forma de gol, iar golul doare prin dilatare. Cine a simţit vreodată un gol în stomac, care se dilată şi apasă coastele pentru a-şi face loc, mă înţelege cât şi cum doare. În poziţie chircită, cu ochii închişi, pentru a mai păstra încă viaţa în ea, pentru a mai păstra culorile de atunci, ea încă spera. Îi mai rămăsese filmul. Avea multe pelicule în minte, cele mai multe cu el.

În faţa ei, un perete negru se întindea din susul nevăzut până la picioarele ei. Aşa, cu ochii închişi, rula pe perete toate imaginile care-o mai ţineau în viaţă. Acolo, îi şi scria. Ah, nu vă gândiţi c-a primit răspuns. Cine să vadă în întuneric? Câteodată nici ea nu mai ştia ce scrie. Rândurile erau unele peste altele, cuvintele se îmbârligau, sensurile se dublau uneori, şi ce spunea o dată, părea de două ori. Nu era nimeni prin preajmă să-i corecteze simţirile, să-i tragă linii, să-i facă de ruşine gramatica. Nici măcar nu era nevoie să şteargă ceva. Peretele, cât era de lung, nu se termina niciodată- degeaba spera ea că scriind tot peretele, casa se învârte şi ajunge la ferestre! Nu, aşa ceva se întâmplă doar în basmele în care i s-a interzis să mai creadă.

De unde ştiu toate astea? Nici eu nu sunt sigură. Cred că am visat-o, de cele mai multe ori, în nopţile ploiase, când picioarele reci mă trimiteau în ungherele întunecate ale colţului ei. Parcă mă chema. Vremea tristă de afară era de fapt durerea ei. El, în tot acest timp era departe. Ba, chiar a avertizat-o: nu mai scrie pe perete(ştia că avea să facă asta), n-am să citesc!

Ieri, ea, m-a chemat din nou! A plâns cerul cu pietre de gheaţă, iar noaptea am fost din nou la ea. În veşnicul ei ungher, fără s-o pot vedea pe deplin, am întrezărit un zâmbet. În suflet mi-a crescut speranţa, ca un copac în pustie. Mi-a spus: l-am văzut! Era palid, avea nişte cearcăne cât roata carului şi ţinea o fetiţă în braţe. Nu, nu era a lui, dacă asta vrei să mă întrebi. Zâmbea, pe cât de trist părea. Îi dispăruse viaţa din piele. Parcă trăia artificial. Nu, nu l-am bătut pe umăr să-i spun de prezenţa mea. Nu cred că aş fi ştiut ce să-i spun, cum să reacţionez, şi mai presus de toate…mă temeam de reacţia lui. Nici păr nu mai avea ca odinioară şi era slab…Dar, măcar, zâmbea!

Dintr-o dată, bucuria ei a fost şi a mea! Dar, cum să-l conving să-i dea un semn de viaţă? Ziua a trecut şi iată-mă din nou, noaptea. Mi-am dat seama, îi dăduse deja semn de viaţă, îl văzuse….

 

 

(fragment dintr-o posibilă viaţă)

2 răspunsuri

  1. dar gandite estetic. textul tau graieste pictural si imi place. are si continuare? 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: