de vorbă

Să ai o libertate atât de mare încât să-ţi permiţi să plângi, să uiţi de tine între pereţii pictaţi, să te inunde lumina şi să ai revelaţia începuturilor, oamenii să dispară dar să rămână lângă tine….nimic mai minunat. Stând în genunchi, departe de mine şi aproape de tine, înconjurată de liniştea de dincolo de noi, am înţeles ca atunci, în copilărie că, nimic nu-i imposibil. Uitasem cum e să te tragă curentul şi să nu simţi, cum e să sune un mobil în timpul slujbei şi să nu-ţi pese, cum e să zâmbeşti oamenilor fără motiv. Mă aştepta Raiul…Raiul uitat de atât de mult timp. Aşa, după ce mi-am trăit deşertul, l-am găsit  din nou. Era acolo şi aştepta. Ce eliberare. Am să-ţi povestesc toate când ne vom revedea. Vom plânge de bucurie. Va fi aşa cum vorbeam.

despre tine, cu dragoste

Şi când crezi că nu mai e timp să demonstrezi nimic, când crezi că ai fost uitat(ă), că nu e aşa cum te gândeai, când începeai să pierzi puţin câte puţin, să plângi prea tare şi să nu mai auzi chemarea, când credeai că nu mai crezi, când era de ajuns orice pentru atât de puţin, când credeai că ai uitat chipul, când credeai că nu-i ăsta rostul, când credeai că te-ai înşelat singur(ă), când credeai că nu mai e timp, când credeai că nu mai poţi, când credeai că totul e pierdut şi oamenii sunt făcuţi să uite repede şi profund, când credeai că te vei obişnui, când credeai că ţi-a trecut, când credeai că nu vei mai crede….s-a întâmplat! Ai auzit nişte vorbe care ţi-au mers la suflet, care-ţi vorbeau ca venind din altă parte şi care ştergeau urmele de nesiguranţă şi negând totul te ajuta să afirmi totul. :)))) Cum te pot face oamenii să crezi, tocmai negând atât de tare…evidenţa. E ceva foarte puternic în înverşunarea cu care ceilalţi te opresc….M-am mai liniştit, mi s-a demonstrat pe ocolite că nu cred degeaba, nu iubesc degeaba, nu sper degeaba, nu ţin minte degeaba….nu nimic degeaba…