Din nou, a doua oară marţi 13, la o aruncătură de 3 ani(şi ceva)….

Numerologie pură, inexplicabilă şi deranjant de dureroasă. Am observat însă ceva, când sunt obosită, dar tare-tare, ca azi, nu-mi mai permit să simt  nimic altceva. Nimic rău, nimic trist. N-o mai avea loc? Habar nu am. Dar nici bucuriile nu încap. De parcă oboseala se dilată şi nu mai lasă spaţiu nimănui. Îmblânzeşte simţurile, închide gura, bagă lentoare în mişcări, deschide ochii doar cât să văd la un pas înainte… E tot ce-mi trebuie! Dar nu pot să fiu mereu aşa, aşa de…obosită! Aşa în zilele de marţi, în zilele de marţi câteodată 13…. Îmi place când nu vorbesc. Vorbele scrise sunt  tăcere. Mă gândesc că, dincolo de nasul meu oamenii sunt fericiţi, s-au găsit cât să ajungă şi duc normalitatea cu bucurie, zi de zi. Dar eu nu prea văd dincolo de nas, pentru că am ochelari, iar nasul se opreşte brusc la nivelul ramelor. Tac şi mă gândesc.

La mine, ideile se nasc în stomac, acolo în sucurile gastrice, în băltoaca de enzime a lumii primordiale… Ideile mele sunt ude, fără a fi umede! Aşa doare stomacul, tot în zilele de marţi 13. Brusc. Parcă stau şi opresc calendarul să-l verific. Şi bipăi strident, gen: aşa, aşa, ţi-am spus eu, nu trebuia să colsulţi oracolo, e 13(3333333333333333333333)…o lungă perioadă! Era chestia aia, nu? Spui ceva, crezi ceva, vrei ceva…apoi eşti lăsat să demonstrezi că vrei, că-ţi trebuie, că fără nu se poate! Sunt în perioada de rodaj! Cât o dura….Până la (e)rodare?Iar ideile sunt…speranţe!

Marţi 13, peste 3 ani şi ceva. Mereu altă faţă a acelei zile, alte înţelesuri, aceeaşi durere… Şi, ce spuneaţi? Că timpul vindecă, te face să uiţi, aplatizează? Cine v-a minţit în halul ăsta?

Mă grăbesc să scriu, s-o iau înaintea ceasului, a calendarului, care-şi schimbă ziua în prohod, 14.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: