moreşte-mă

Cum spunea Freud? Că atunci când încercăm să ne imaginăm propria moarte, nu putem fi altfel decât spectatori? Parcă aşa zicea!  Dar mai contează? Chestia e că la mine sunt valabile ambele variante: a mea şi a lui. A mea, pentru că mă văd moartă şi gust mortalitatea din poziţia nemişcată, dar şi a lui Freud, fiind martoră la moartea mea. Care e mai mare oare? Durerea sau curiozitatea? Mă uit la feţele celor din jur. Unii suferă, alţii au venit din curiozitate. O moarte neanunţată! Îşi imaginează cineva că va muri la 100 de ani, în patul matrimonial, după o viaţă trăită din plin? Dacă da, aceia sunt fericiţi! Unii suferă, unii plâng de mama focului de mai că m-aş trezi să-i mângâi. Din ochii închişi, reci şi afundaţi mi se preling lacrimi. Celor prezenţi nu le scapă prezenţa lor. Se fac imediat presupoziţii. Timpul lor trece indiferent pentru mine, aflată într-o altă dimensiune. Ca martor mut la cele se mi se întâmplă, remarc că nimic nu mai contează la fel de mult ca până acum. Îi las pe oameni să-mi încalce voia, nu mai contează ce vreau sau ce păreri am. Mă las închisă în cutie de lemn, legată la mâini şi picioare, apoi dezlegată. Mă las stropită cu ulei şi vin. Mă las lăsată în jos. Mă las singură, departe de cei care pleacă la ale lor. Mă las într-o lume de jos şi aud, încă, zgomotele cele din susu’ meu. Fac cunoştinţă cu noii vecini, mai vrednicii sau mai puţin vrednicii mei colocatari. Aud zgomote foşnitoare. Insectele mişună şi-mi strică zenul descompunerii. Mă face să-mi amintesc de cursul de entomologie criminalistică şi de toate cursurile în care am învăţat să disec oameni în căutare de viaţă. Spun o rugăciune şi adorm. Şi aşa, uit că am murit, până când mă trezesc şi nu dintr-o moarte clinică, ci într-o lume nouă.

Nu, n-a fost vis, a fost aievea, cândva…