Când nu mai şti(u)i de mine….

Ce ne lipseşte? Mie, ţie, tuturor în fiecare zi de se transformă în cotidian? De unde atâtea mutre acre pe străzi? Tristeţi dincolo de lipsa pâinii de pe masă sau de a acoperişului de deasupra capului? Am cunoscut atât de mulţi oameni săraci, dar nebuni de fericire… Peisajul, întâmplarea, şansa, mersul înainte, deshidratarea, timpul, dorul, momentul potrivit, sau oamenii? Persoanele acelea în preajma cărora vibrăm, lângă care suntem noi şi nimic nu ni se pare aiurea…

Cine sunt aceştia? Există? Şi dacă există, unde sunt? Plecarea, dispariţia, trădarea timpului, renunţarea să schimbe atât realitatea…încât să nu ne mai revenim? Oh, şi cât e de adevărat, piciule….

Anunțuri

2 răspunsuri

  1. cred că noi înșine ne lipsim. căutăm prea mult în afară, adevărata căutarea ar trebui să o facem în noi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: