Când nu mai şti(u)i de mine….

Ce ne lipseşte? Mie, ţie, tuturor în fiecare zi de se transformă în cotidian? De unde atâtea mutre acre pe străzi? Tristeţi dincolo de lipsa pâinii de pe masă sau de a acoperişului de deasupra capului? Am cunoscut atât de mulţi oameni săraci, dar nebuni de fericire… Peisajul, întâmplarea, şansa, mersul înainte, deshidratarea, timpul, dorul, momentul potrivit, sau oamenii? Persoanele acelea în preajma cărora vibrăm, lângă care suntem noi şi nimic nu ni se pare aiurea…

Cine sunt aceştia? Există? Şi dacă există, unde sunt? Plecarea, dispariţia, trădarea timpului, renunţarea să schimbe atât realitatea…încât să nu ne mai revenim? Oh, şi cât e de adevărat, piciule….