when everything was

Când cuvintele sunt prea greu de rostit în limba maternă, evadezi în limba altcuiva- poate, acolo e loc destul de posibilităţi. Sunt simţurile ascuţite şi nu e timp destul pentru a înţelege. Cum te descurci pe străzi străine cerând ghidare spre locuri cunoscute? Cum ştii să convingi necunoscutul, cum îl îmblânzeşti spre aţi fi prielnic, în limitele ştiute (d)inainte? Cum ceri într-o limbă necunoscută de mâncare? Ah, nu de pâine e nevoie mereu. Merg semnele pentru suflet? Cum oferi ceea ce nu ţi s-a cerut? Aşa, gândindu-te că ar putea merge orice din ce nu ai la îndemână, nu rămâne decât să speri. Nimic static în asta! N-am mai întâlnit nimic mai dinamic decât starea în care rugăciunea nemaifiind cerere, e doar cântec mut. Cu inima destul de sus, încât stă să sară afară, cu pilozitatea speriată, cu ape în ochi, cu răsuflarea dincolo de plămâni, cu numărătoarea la zi- aproape 3 ani o dată, aproape 1 an altă dată. Sunt pe minus! Am ascultat melodia asta de peste 20 de ori şi nu mă dumiresc de ce îmi zice altceva decât spune limba asta, îndepărtată. Oare ce spune, ce vrea, unde duce, cum şi când? Închid ecranul ăsta, cu lumină supărătoare, care înghite cuvintele şi le muţeşte, schilodind mintea în căutarea lor….şi, reapar în avalanşă, de nu apuc să le scriu niciunde. Caut cu disperare suprafeţe care să primească toate alfabetele, atunci când sunt emise…dar, nu găsesc. Găsi-m-ar ele pe mine!