Nu vezi că vâjâie totul?

Ah, şi nu e de la şampanie. Nici de la nopţile nedormite. Nici de la trezirile abrupte la 11, aproape amiaza. Nici de la filmele franţuzeşti. Nici de la băile în miez de noapte. Nici de la plânsul lung, nici de la râsul cu întreruperi. Nici de la senin, sau de la vecina care suferă neştiind că-i moare dragul. Nici de la visele îngrozitoare, care simulează înfarctul spre dimineaţă. Nici de la drumurile la medic- atât de dese în ultima vreme. Nici de la vacanţă, nici de la serviciul care ameninţă cu începuturile.

Atunci, de la ce să fie oare?

Oare de la britanicii şi sud-americanii citiţi? Sau poate de la strângerea bradului? Aproape că înclin s cred că, de la disperarea de cauză fără efect. Nu! de la ieşirile fără intrări? de la statul prea mult în picioare? De la calciu fără magneziu? de la ebraică cu franco-engleză? Sau poate de la germana lui? Nu, nu cred să fie asta, are altele pe cap, eu nici nu (mai) exist în sintaxa realităţii.

Să fie oare de la poezie? E momentul ăla când neputând citi decât poezie, citesc şi proză…ciudat moment! Să fie de la durerile imense de cap? Să fie de la ieri-ul mereu prezent? Să fie de la speranţa asta neobosită? Sau poate de la lipsa prietenilor? Sau din lipsa…viitorului?

Dumnezeu ştie, că eu mă încurc prea tare în formule, oamenii nu-i obligă să mă-nţeleagă, pierd pe zi ce trece mai mult…

Închei cu o poezie, vâjâitul ăsta al meu, mă aşez pe scaun şi adorm subit. Trebuie să mă apuc de mine!

Ruga mea e fara cuvinte- psalm, Tudor Arghezi

Ruga mea e fără cuvinte,
Şi cântul, Doamne, îmi e fără glas.
Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte.
Din veşnicia ta nu sunt măcar un ceas.

Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune,
Nici omul meu nu-i, poate, omenesc.
Ard către tine-ncet, ca un tăciune,
Te caut mut, te-nchipui, te gândesc.

Ochiul mi-e viu, puterea mi-e întreagă
Şi te scrutez prin albul tău vesmânt
Pentru că mintea mea să poată să-nteleagă
Nengenunchiată firii pe pământ.

Săgeata nopţii zilnic varfu-şi rupe
Şi zilnic se-ntregeste cu metal.
Sufletul meu, deschis ca şapte cupe,
Aşteaptă o ivire din cristal,
Pe un ştergar cu brâie de lumină.

Spune tu, Noapte, martor de smarald,
În care-anume floare şi tulpină
Dospeşte sucul fructului Sau cald?

Gătită masa pentru cină,
Rămâne pusă de la prânz.
Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină,
În care paşte-un mânz.

Anunțuri

5 răspunsuri

  1. Ca+Mg+Zn. Mi-am luat alaltăieri, se impunea.
    Io zic aşa, că-i de la viaţă. Să te apuci bine! Sau mai bine să te-apuce El, că ştie la perfecţie toate apucăturile noastre, stările de palpitaţie prelungită, leşin veritabil, trucat, indus etc 🙂

  2. e weekend si mai e timp de antrenament antivajait!
    si ploaia si suieratul se oprira cand pe cer aparuse coloratul curcubeu ! 🙂

    • Nu apare el, curcubeul, cu una cu două… şi nu iarna!

      • dar nu pe cerul tuturora! si nu daca intr-al tau apare, esti unica negativ, deloc! si minunile au partea lor de frumos in tot ce nazuit sau nu, e apreciat ulterior ca fiind acel ceva binevenit, nu musai si asteptat!
        weekend fain zic si pentru acum! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: