nichita mea, nichită

Posted on martie 31, 2012 by Luna

‘Şi totuşi şi totuşi
poarta asta, dintre mine şi tine,
trebuie zguduită de cineva.’

(pierderea ochiului, Nichita Stănescu)

Filed under: Drag(o)stea, Poezie, Suflete |

« »

15 răspunsuri

  1. illusion, on martie 31, 2012 at 20:58 said:

    „Atât de nefericiti sa fim noi
    încât sa trebuiasca sa ne iubim” ? (acelasi Nichita, „Nedreptate”)

    Răspunde
    • Rodica, on martie 31, 2012 at 21:01 said:

      ‘..şi tot mai e ceva neîmplinit
      şi singur, în iubirea noastră…’
      (cântec de lună nouă- nichita stănescu)

      Răspunde
      • illusion, on martie 31, 2012 at 21:20 said:

        „Eu nu sunt altceva decât
        o pata de sânge
        care vorbeste.” (Autoportret – Nichita Stanescu) ….

        Răspunde
        • Rodica, on martie 31, 2012 at 21:28 said:

          ‘Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
          iau cuvintele şi le-nec în mare.’
          (emoţie de toamnă- nichita stănescu)

        • illusion, on martie 31, 2012 at 21:39 said:

          „Ai vazut vreodata vreo pasare
          s-o usture aerul pe care-l zboara?” (ai vazut vreodata – nichita stanescu)

        • Rodica, on martie 31, 2012 at 21:43 said:

          ‘Am şi-un defect, un păcat:
          iau în serios iarba,
          iau în serios leii,
          mişcările aproape perfecte ale cerului.’
          (sunt un om viu- nichita stănescu)

        • illusion, on martie 31, 2012 at 21:46 said:

          „Nu mai pâlpâie nici o pasăre, nici o stea
          Cerul a obosit deasupra ta.
          Hai, Nichita, strânge-ţi pleoapa
          de pleoapă, strânge-le.
          Amurgul curge pe lângă ochii tăi uimiţi
          de parcă-ar vrea să vă priviţi
          unul altuia, sângele.” (Nu mai palpaie – Nichita Stanescu)

        • illusion, on martie 31, 2012 at 21:51 said:

          Frumoasa „discutia” asta, mi-a inveselit seara 🙂

  2. Rodica, on martie 31, 2012 at 21:49 said:

    ‘Numai cuvintele zburau între noi,
    înainte şi înapoi.
    Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
    şi deodată,
    îmi lăsam un genunchi,
    iar cotul mi-l înfigeam în pământ,
    numai ca să privesc iarba-nclinată
    de căderea vreunui cuvânt,
    ca pe sub laba unui leu alergând.’
    (poveste sentimentală- nichita stănescu)

    Răspunde
    • illusion, on martie 31, 2012 at 21:54 said:

      „E o întâmplare a fiinţei mele
      şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
      e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
      pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
      mereu dureroasă, minunată mereu”
      (Ce bine ca esti – nichita stanescu)

      e pur si simplu sublim!

      Răspunde
      • Rodica, on martie 31, 2012 at 21:58 said:

        ‘Îmi place să râd, deşi
        râd rar, având mereu câte o treaba,’
        (sunt un om viu- nichita stănescu)

        cum nu?! cu el (ne)fiind fiindu-mi încă…

        Răspunde
  3. Rodica, on martie 31, 2012 at 21:52 said:

    Nichita e de vină…tocmai se naşte!

    Răspunde
  4. illusion, on martie 31, 2012 at 22:01 said:

    Si discutia asta ar putea dura la nesfarsit… insa trebuie sa plec… 😦

    Ah, vine norul şi mă şterge
    cu un burete foarte rece.
    Rămân ce-am fost, un tron de rege
    din care ai plecat de mult…
    (Estompare – Nichita Stanescu)

    Răspunde

Lasă un răspuns către Rodica Anulează răspunsul