(Cum) te vindeci de oameni?

Cum te vindeci de oameni?

Şi nu  vorbesc despre fericirea proximităţii sau de durerea distanţei, ci de combinarea stărilor produse ‘în’, începând cu exteriorul. În aşa fel încât pleoapa să nu acopere interiorul, pielea să nu se răzvrătească, pupila să nu-şi modifice starea de veghe, iar bucuria să nu facă schimb de umori cu tristeţea. Atunci când vindecarea te smulge atât din pragul infarctului şi-ţi leagă venele de la picioare de pământ cât şi din colapsul respiraţiei sau din genele lipite de tavanul cu stele. Când poţi trăi cu tine ca şi cum ai fi doi? Când mima nu se confundă  cu realitatea, nici visul cu adevărul. Când poţi iubi chiar dacă îţi calci cu ţinte pe inimă. Când timpurile nu se mai succed, iar prezentul devine continuu. Dar cum? Prin ce metodă ieşi pe unde nu ai intrat, când uşa se transformă în perete, iar ferestrele se transformă în păsări. Cum prinzi pasărea ce nu şi-a găsit niciodată odihnă în palme de om?! Cum să scapi, când voinţa e dorinţă, dorinţa-durere, durerea-putere, puterea-slăbiciune, slăbiciunea-stabilitate, stabilitatea-cădere, căderea-arc de cerc întins? Cum să ţi se răspundă întrebărilor fără glas şi gândului fără cuvinte? Dau întâlnire gândului ultim… până atunci aştept ceea ce ştiu că va veni, când timpul obosit se va lăsa trecut, când eu aceeaşi fiind sunt diferită….


(Nu) sunt cum mă poţi vedea

Genera în juru-i o undă c-o lungime impresionantă. Te aşteptai să o încolăcească pe mâini, pe după gât, printre picioare nu mai spun, ar fi putut să-i împiedice pe toţi să înainteze. Nu-i scăpa nimic, nu exista întuneric sau lipsă, totul era scanat cum se cuvine şi nimicul lăsat să se odihnească. De invidiat chiar, la o primă aruncătură de piatră. Numai că, stând puţin, la aruncarea celei de-a doua observam că frecvenţa cu care se întâmplau momentele de graţie era minimă. Nu mi-am mai dorit câmpul de observaţie-devenea plictisitor să mă tot uit cum se derulează nimicul. Am schimbat spectrul în domeniul vizibil şi-am redevenit om-mai confortabil.