Anul trecut, mâine…

La întrebarea cotidiană ‘ce mai faci?’ nu mai vreau să răspund. Mă lovesc de mâinile oamenilor, mă zgârie privirile lor, ideile lor îmi deschid nasturii cămăşii, dorinţele lor mă agasează. Te întreabă lucruri pe care nu le folosesc şi care ajung deşeuri imediat cum s-au născut, pentru a le satisface curiozitatea. Tăcerea nu o vrea nimeni, nici ambalată-  nici goală, nici devreme – nici la timp, niciodată acolo unde ei întreabă. La ce bun să te dezbraci în faţa copitatelor, ca mai apoi să te laşi rumegat, regurgitat şi mistuit lent? Nu, de acum  întrebările se triază după ce-mi pun ochiul pe sănătatea mintală a hainei purtătoare de creier. Ocolesc feroce strângătorii de diplome, ăia au o bubă mare în occipital şi văd aiurea realitatea! Auzi la ei, mai că am ajuns ca o maimuţă dezbrăcată în intersecţie, la care se holbează neruşinat nenea cu paleta. Mereu mă gândesc la maimuţa din intersecţie ca şi cum n-ar fi ‘eu’, ci oricine altcineva cu simţul omorului după umor, după orice altceva ar însemna normalitate. Am pierdut baremele după care se corectează nivelul optim, cred c-am pierdut şi contactul cu tot ce însemna umanitatea. Dar chiar a venit vremea să mă tupilez în spatele copitatelor lor şi să mă hlizez şi să mă prostesc tare, am să joc chiar şi piese de teatru- de preferat cele scrise de ei. Când mă voi sătura, am să trec în faţa lor şi am să-i demontez pe bucăţi şi am să-i închid în propria piele. Îmi propun să încep toate acestea de…anul trecut, mâine!