Copilărim, copilim, colorim…

Leapşă furată de la Ora, şi nu oricare, Ora 25– că cele trecute de 24 sunt adevărate… Copilărim cât putem, bucurăm simţul stingher al lenei şi construim citadele în jurul  zilelor când, nefăcând nimic, clădeam lumi întregi! Dar din dar se face Rai, dar şi când furi răsad de floare se face grădină…parcă aşa era! Să purced…

1.Aproape toţi copiii erau alintaţi de părinţi cu anumite diminutive sau apelative. Unde am copilărit eu îmi amintesc de apelative ca Ţuchi, Ţuţu, Bubu. Mulţi dintre ei au rămas cu aceste nume, iar astăzi nu sunt tocmai fericiţi. A existat vreun apelativ care să te urmărească din copilărie? Crezi că aceste nume pot traumatiza?

Mie mi se spunea Rodi, apoi mult mai târziu Luna! Să mă urmărească nicidecum, să nu mai spun de traumatizat… nu cunoşteam cuvântul!

2. Care este cea mai veche amintire?

Trei ani, la grădi! Prima zi, traumatizantă. Relaţiile cu băieţii puse  pe răboj… mult prea frumos din ziua a doua. Grădi de protocol, Dumnezeu să-l aibă în pază dincolo pe unchiu’, care-mi facilitase loc bun şi minunat pentru pitica lu’ tata!

3. Dar cea mai frumoasă?

Cea mai frumoasă? Poate mirosurile din bucătăria mamei, sau a grădiniţei-prăjituri şi minunăţii, copturi şi zemuri aburinde… Pe lângă astea mai erau cofetăriile prin care-l plimbam pe tata, încărcat săracu’, cu ursul mare, vioara şi ghizdanul de şcoală. Apoi, cum mă cuibăream lângă mama în pat, la amiază, când mama obosită trăgea un pui de somn de juma de oră. Sau, de ce nu, alergatul cu câinii pe afară, derdeluşul care mă uda până la piele sau  culesul de corcoduşe din ‘curtea intersiză’ a grădiniţei cu număr necunoscut- al cărei gard îl escaladam cu  mare inconştienţă!

4. Ai avut un animal de companie în copilărie? Cum ţi-l aminteşti acum? Ne spui o poveste cu el?

Animalele ‘mele’ de companie erau mereu ale altora. Îmi ţineau companie cât omul dorea, celălalt, apoi erau în compania altora. Preţ de câteva minute sau ore, eram prieteni buni! Şi ce ne mai iubeam, şi ce ne mai duceam dorul după…

5.Cum te vedeau prietenii în copilărie? Dar vecinii?

Habar nu am. Purtam ochelari şi toţi se interesau dacă am voie de la părinţi să alerg sau să joc ‘castel’. La câte perechi de ochelari am spart şi mi s-au spart, cred că mi se dădea voie… Vecinii? Habar nu am şi nici dacă îmi păsa… Fix azi am aflat de ce o prietenie din copilărie cu o fată înaltă şi zveltă-pe atunci, s-a terminat brusc…. Aşa că nu-mi prea păsa! Eram eu, şi din când în când-dureros şi aproape apos- , mă puneam în locul celorlalţi!

Leapşa nu merge mai departe, sare la cine vrea să aducă amintirile aici, să ne bucurăm şi noi…..

Acum o poză neclară, din păcate, cu mine şi cu tata! Aveam părul de morcov şi nu-mi plăcea să mi se facă poze…