Conjug revoluţii

 

Câte revoluţii poate duce un om? Una, două, altele, multele? În câte se poate număra, cântări şi împărţi? Când se termină întrebările şi încep cuvintele? Cuvintele alea care sunt mai mult decât răspunsuri, care sunt mai mult decât aşteptări, care sunt mai mult….

Când poate lăsa revoluţia sa pentru a duce revoluţii străine? Cui prodest? Sunt atâţia care nu ştiu să ceară, care se lamentează şi nici măcar nu ştiu să le lipsească ceva! Te poţi lăsa acasă pentru a continua ce nu ai început, altundeva departe? Dorind mereu schimb de locuri cu vieţi vecine, în care sunetele par atenuate de pereţii în plus, fac mereu ceva defazat… ca şi cum s-ar curba cristalinul după colţ şi ar întrevedea nepre(a)văzutul.

Sunt momente, ca şi acesta când sunt străvezie în cale. Doar capul şi-o parte din inimă mai răzbat vizibilului, restul sunt ceaţă şi fum, aproape departe. Mi-am dus revoluţia în tăcere, când sabia era deasupra mea în tăiere liberă. Am simţit cum cuvintele nu-s răspunsuri la nimic, cum nu ajută, cum timpul a curs degeaba în ambele sensuri.

Recunosc, nu am curajul să fac ceva decisiv în revoluţia mea. Şi porneşte mereu din acelaşi punct, cu aceeaşi intensitate! Când voi tăia hăţişul din balta ce mă acoperă până-n gât, voi considera că mă pot înneca liniştită! În rest, vânt dinspre ventricolul stâng!