ochi, umeraşe, fluturi

Reconfortant e, uneori, ca ceilalţi să te cunoască mai bine decât tine. Să ştie ce vrei, ce gândeşti, ce aştepţi, ce te doare-un fel de risipire în ceilalţi şi de adunare în sine. Atunci cred că-i culmea deschiderii: ori am uitat lumina aprinsă, ori fereastra întredeschisă, sau de ce nu-uşa descuiată. Şi nu-i hoţie aceea de a lua ce e lăsat la discreţie, spre uzul comun şi plăcerea tuturor. Cine se poate plânge că este privit insistent, dacă tot a pornit gol de-acasă? Numai că străinii n-au ce căuta printre ale tale; dacă interesează pe cineva textura pielii tale, a gândurilor sau consistenţa sângelui pulsând în timp de tristeţe, e clar că au ieşit din străinătate şi au intrat printre vecini. În timpul ăsta, îmi pot lua vacanţă şi adun la venire informaţiile despre mine. Ce timp pierdut pe analize, pe introspecţii, pe anamneze de la paşopt, afli tot ce vrei de la ochii din jur! E garantat! Afli mai mult despre tine de la ceilalţi…

Undeva, în timp, când parcurgerea a adunat destule variante ale mele, am să merg în căutarea lor pentru a desăvârşi puzzle-ul ce mă îmbracă. O să-mi ia ceva timp toată această paradă cu propriile-mi mulaje în oglinda celorlalţi ochi, dispuşi ca întotdeauna să-mi verifice măsurile. Ştiu că mă decid greu, aşa că-mi iau şi răbdarea cu mine. Când e vorba de probat, durează. Şi mai e şi curiozitatea. Oare care dintre vechile realităţi mi se mai potriveşte?

Lumina ricoşează în ceilalţi frânturi de suflet deschis, de rufărie colorată, de amalgam de stări… pe când întunericul atrage priviri indiscrete spre gunoiul strâns în exces în punga ce aduce mai mult a sac, la praful ce zace pe rafturile bibliotecii, la lucrurile grămadă pe fotoliul bunicii!

Cât e întuneric, lumina ce-o primesc?