Îndelet(e)niciri

Pe când m-a învăţat mama să croşetez/să andrelesc nu ştiam să fac noduri, să lucrez cu aţă dublă, sau să înnădesc ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Lucram curat şi când greşeam deşiram tacticos, dând timpul înapoi pe fir şi reluând munca. Nici butoniere nu prea făceam, bine… Un fel de ţinere departe de băţul cu vârful ascuţit ce poate provoca durere şi care, măcar aparent, făcea să iasă viaţa la iveală. Între timp am învăţat să merg mai departe cu noduri(le), să înnod situaţia şi să pară că nu-i aşa. Cine stă să se uite pe dos? Cine are timp de interior? Decât cel ce-şi poartă timpul ca pe-o armură; o curăţă, o lustruieşte iar ea îl apără. Cât apără timpul!!!! Şi dacă totuşi e cineva, să ia să creadă cum o vrea, sau să facă mai bine. Nu, nu trebuie să-mi arate, n-am să (de)prind nimic…