Părerea mea despre… (1)

sin-ucidere

Acidă reacţia care te face propriul duşman al cărnii cu care ai trăit până acum! Roade până iese la suprafaţă, sau se afundă până la ultima picătură. Noaptea, singurătatea, întunericul, uşa încuiată sunt aproape. Prea aproape. Ochiul devine ambliop, nu focalizează nimic dincolo de propria-i curbare. Cum să curmi viaţa altfel decât prin smulgere? O scoţi din tine cu forţa. Se încăpăţănează să rămână la tine, faci totul să scapi de ea! Dureros de tragic! Ca şi cum te-ai scutura de păduchii cuiva care a stat prea aproape de tine şi te-a contaminat prin empatie! Eliberezi energia, scapi de combustibilul în plus. Transformi zilele în nimic, iar anii-eventuali se transformă în im-posibili! Cât e (lăsat) de înţeles? Cât e reacţie la negaţia celuilalt şi cât e neputinţă? Fără speranţă, aici merg inevitabil toate drumurile! Ce e şi mai dureros, şi de evitat pentru sănătatea genelor, e că se leagă de sânge şi rămâne pecete de recunoaştere pe mai departe! Cred că până la aproapele, ne suntem cel mai aproape şi ar trebui să punem început iubirii cu noi…în-ş/sine. Între ego şi sine s-a pus prăpastie mare! Să o umple cineva cu bolovani, cu nisip, cu orice şi să lege rănile fiinţei. Nu simţi cum mor(i) cu fiecare dus departe?