Când Van Gogh mă/te invită la o cafea

A fost frumos. Am uitat de timp, mi-am agăţat foamea în scaun până a urlat la mine, după atâtea cuvinte pe burta goală. Mi-am hrănit aşteptarea cu amintiri, cu imagini desprinse parcă dintr-un viitor apropiat. Mirosea a iarnă, şi undeva parcă era atmosferă de colinde şi de aburi de cafea. Am mâncat nesperat de bine. Mai lipsea cana cu vin fiert. Nu se cădea, însă.Van Gogh nu era prezent. Plecase să-şi aline rana de la ureche. Eu am rămas să-l aştept. Au rămas şi ceilalţi.


Celelalte le puteţi vedea pe Semne Bune!