Cu dedicaţie, lor

Pe vremea când literele alfabetului

se alergau şi încurcau orele şi distanţele,

au fost un el şi-o ea,

atât de aproape.

Abia se cunoşteau.

Împărţeau aceeaşi plăcere.

Se uitau la miezul lucrurilor,prin geam.

El,(pre)ocupat cu poezia,

n-a observat că fata trimitea

toate razele colorate spre el,

făcând curcubeie.

Odată,a legat  roşu de violet,

tocmai la el acasă.

Ah,am uitat,ea era!

Aparent nepotrivite(în mintea lui),

culorile au început să picteze geamul,

prin care amândoi priveau lumea de-afară.

El se minuna de ea,

ea era absorbită de el.

Curând,

ea a devenit tot mai frumoasă

în ochii lui;

el,mult mai înalt,

în ai ei.

Au împăturit harta

şi s-au pus pe pictat punctele comune.

Iar el,nu mai face poezie.

Nu,acea poezie!

Lor le dedic

această melodie.

Ei,însă,nu ştiu nimic.

Nici dedicaţia,nici de mine.

Nu-i,că e mai bine….aşa?

Le urez fericire!

Iar ei?

Fie să vrea!

De-o caută cineva,Luna a ieşit la câmp

Nu ştiu cum e când e să fie,la mine însă e şi-n linişte şi-n zbucium,poezie.Azi e Nichita!Toamna,ce-o simt de vreo 2 săptămâni,mă doare în plexul solar şi mă face să mă înconvoi sub greutatea ieriului.Astăziul a fost luminos,cum lumină-s ochii ce-mi dau credinţă.Azi ai fost aproape,mai aproape decât ţi-ai (putea) închipui(t)!

Lună în câmp

Nichita Stănescu

Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
văzduhul serii mi-ar părea căprui.

Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
0, tinde-ţi măna stângă catre ei

şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
pe care ramurile i-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.

Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
… şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.