M-am gândit să ‘Face-a-book’ şi eu

 

Cum ‘cărţile bune îţi dau idei’,m-am hotarât să particip la concursul ‘Face-a-book’ iniţiat de Lib.Humanitas şi recomandat de LiterNet.ro,aflat deja la la ediţia a 3a.

Trebuie să fac o recenzie unei cărţi de pe site-ul LibHumanitas.Condiţiile  şi regulamentul concursului le puteţi găsi aici.

Cum m-am îndrăgostit de Herta Müller citind ‘Încă de pe atunci vulpea era vânătorul’ şi ‘Călătorie într-un picior’,acum am ales să scriu despre‘Leagănul respiraţiei’,că tot am citit-o de curând.

N-aş numi-o recenzie(că nu mă pricep),ci doar ‘ce naşte Herta Müller  în mine,când o citesc’.

Să purced:

E-un fel de-a respira în toate.Dormi,mănânci,faci dragoste,fantazezi,citeşti,dai cu sapa,te rogi.Verbele astea îţi impun ritmul lor.

Leo Auberg îşi face bagajul spre locul în care e obligat să trăiască numai din amintiri,unele dintre ele înghesuite în cutia gramofonului.Pentru a rezista,îşi acordă respiraţia la ritmul muncii din lagărul sovietic în care e forţat să existe(într-un fel sau altul) din iarna anului 1945.Nu avea vârsta necesară răfuielilor politice,dar profilul era ‘corect’:şvab bănăţean cu vârsta la limita inferioară a cerinţelor lagărului (17-45 ani).Trezirea bruscă într-un absurd grotesc împinge vieţuirea în temniţa instinctelor.Numai imaginaţia mai poate salva câte ceva,dacă mai are ce.

Herta Müller ne arată că drumul profeţiei bunicii lui Leo(‘Ştiu că te vei întoarce’) e drumul memoriei fiecăruia dintre noi.Căci ceea ce uităm,lăsăm să se repete şi să ne domine.Leo Auberg e pe rând Oskar Pastior,mama Hertei Müller,oricare alt deţinut al terorii sovietice.

Traducătorul Al.Şahighian  rezonează la poezia scriiturii Hertei Müller şi împreună tulbură apele minţii noastre ce prea lesne aşterne uitarea peste trecut,aducându-ne aminte cum respiră durerea în trupurile cuprinse de spaima morţii.

E o carte dureroasă despre un trecut imposibil de răzbunat vreodată!

 

De-un timp mă gândesc să plec…

foto

În dimineaţa asta chiar nu vreau să mă grăbesc.Vizita africanilor se anunţă spre după-amiază,aşa că am timp de-o cafea şi de-o discuţie aprinsă cu mama.

Mă ameţeşte cu dorinţa ei nebună de a mă ştii în rându’ lumii,cu o nevastă de gât şi cu plozi ce urlă prin casă,cerând parcă la internat.Nu ştiu de unde o fi aflat că am lăsat şi ultima ei speranţă blondă să i se scurgă printre braţele ce-i ofereau îmbrăţişări de viitoare soacră bună.Pisicoasă şi docilă.Mă plictisea.Reuşeam să fac preş din ea şi ea era mereu de acord.Gâsculiţă!

În sfârşit,mă îmbrac şi voi vedea cum scap de mama.Dar repede!

Bărbierit.Puţină apa pe carnea asta obosită de dormit cu perna întoarsă.Îmbrăcat ca de ‘prima zi a ultimelor zile’.Oare mi-o fi călcat Zoe cămaşa aia bleu?Costumul,îl iau tot pe ăla de ieri.Gata,am sărit în pantofi.De n-ar fi mama în bucătărie,cum se anunţa de-aseară!Văd eu ce fac până la amiază.Aş merge la Capşa.

Alung ultimul căscat cu-n gest de lehamite şi cobor scările cu miros de levănţică în nas.Mă simt ca o molie de care doreşte mama să scape.Ce-o avea şi Zoe obsesia asta cu levăţica?Nu poate afuma încăperile de cu seară,când nu sunt eu acasă?!Dar nu,trebuie să apar eu în pragul bucătăriei c-o moacă acră.Numai aşa se dezbară de afumături.De fapt aşa-mi trebuie!Locuiesc cu mama ca un ratat ce sunt.De dragul ei am ajuns înlănţuit în casa asta,ale cărei amintiri nu mă includ.Să iasă afacerea cu africanii şi m-am cărat.Mamiţica să rămână cu Zoe.Adevărul e că în afară de fata în casă,altcineva e prea mult în casa asta plină de fantome.

În bucătărie miroase a pâine prăjită,a ceai şi-a cafea proaspătă.E de bine.Să începem!