Pentru cine suntem,Doamne,’prea mulţi’?

Pentru cine suntem,Doamne,’prea mulţi’?

Nu cred că pentru Tine.

Să nu ai timp să îi vizitezi fiecăruia rugăciunea?

Să fie prea groasă pătura de zgomot de desubtul Tău?

Să fi crescut nerăbdarea Ta de a pune ordine în Creaţie?

Nu,nici nu se pune problema…

Adică se pune,dar nu cum gândim noi.

Cred că ăştia cu spaţii personale de respirat,

ei trebuie că sunt constrânşi  să-şi micşoreze punga,

să-şi schimbe ochelarii cu care văd doar propria oază,

să nu mai doarmă atât pe burtă,

să nu mai socotească viaţa altora.

Prea îi deranjăm!

Cred că de-asta am migrene…

îmi poartă ăia mari pică.

M-apucă delirul,aşa faimă n-am avut nici când m-a iubit…

Vorbesc prostii,

ştiu!

Suntem prea mulţi,Doamne,şi cred că ar trebui să ne simţim un pic….

Prea (nu) e frumos aici jos,e cazul să ne vedem şi de altele.

Pot eu trăi când X şi Y se încurcă în ecuaţiile mele?

Îmi pot eu proiecta viitorul când altul se chinuie să-(l) măsoare

hrana mea,aerul meu,speranţa mea de viaţă?

Nu,nu pot.

Mă simt şi eu.

Nu pot lua nimănui porţia de aer!

Aşa că,vezi,Doamne,cum faci cu adaptarea noastră…

Dă-le ălora mari lada cea mai aurită,punga cea mai mare,ograda cea mai cea,

şi lasă-ne nouă grăuntele de muştar!

Şi pe balaur trebuie să-l aleagă careva…

Mie îmi plac ăia verzi,

uneori şi galbeni!

Măcar juma….

Apoi mută-ne,Doamne,în lumea cu mai puţină materie,

de preferat din aceea (ne)înţeleasă!

foto