Parisul (4)….la picioarele mele

E clar.Trebuie să plăteşti să ajungi în vârf.Mai întâi cu picioarele…nu te cară nimeni în spate.Apoi cu mintea.Aerul ameţeşte privirea şi simţi nevoia unui sprijin,fie el şi temporar.Pentru 1060 de trepte am avut nevoie de ceva oxigen,nişte sârmă drept sprijin şi încurajări nemţeşti.Oboseala e pe măsură,dar lumea ţi se descoperă altfel.Lumina e blândă,păsările mai aproape,iar aerul rarefiat şi spatiul îngust fac atingerile posibile nu şi dorite.Drăguţi,când te întâlnesc pe scări şi când te observă disperată să opreşti fusta,prea vaporoasă,să plece în zare printre zăbrelele înălţimilor.Zâmbete largi,flash-uri zgomotoase,ochi de toate formele,limbi ca-n turn…produc confuzie.

E atât de uşor să cobori.Şi mai ales nu costă…decât oboseala,mai puţină de data asta….Simţi din nou pământ sub picioare şi parcă acum ele chiar îţi folosesc ;aduni spaţiile şi-ţi faci din ele hartă.

Eşti binevenit să vii,să pleci,să stai,să nu stai…eşti bine-venit să exisţi,atât timp cât prezenţa ta înseamnă ceva….a noastră avea clinchet de monede rostogolite pe tejghea,praf stârnit de picioare obosite în urcare şi zâmbete franţuzeşti la intrare….

Am venit la Eiffel,într-un fel sau altul….Gustave ştie asta?

Vântul aduna praful şi ne pudra ochii insistent…împiedicându-ne parcă să revedem sinuciderea lui Celan de pe Mirabeau….în minte îmi cânta Apollinaire!

Priviri oblice poleiau zarea cu bliţurile lor…

Champ de Mars îngrădit,pus în zăbrele şi pătrate forme,să nu scape,să nu fie luat de privirile nesătule automate….

Trocadéro păzit de Sena….

Marte s-a dezlănţuit…

Amintiri amalgam…

Sacre Coeur tronând luminoasă pe colina Montmartre…

Trocadéro iese de sub asediul norilor…

La final am pretins că-mi iau larevedere de la privelişte,când de fapt îmi ieşise umezeala sufletului în întâmpinare…apoi am pretins că am terminat!