Tu,-mult al vieţ(uir)ii

Foto:Mart1980

Se duse cum plecară atâtea altele…

Învăluită în întuneric,

ca în mormântul neştiut(încă),

cu Singura Lumină arzând în Zare

aştept Glasul Celui ce strigă

în pustiul ce mă-nconjoară.

Inima e mică

şi îi e teamă să se facă auzită.

Aud larmă crescândă

dincolo de porii conştiinţei.

Se apropie Liniştea.

Ochii caută vecinătatea

lucrurilor cunoscute.

Chiar deschişi,

nu pricep nimic.

Îmi pierd echilibrul.

Nu sunt singura,

oricum.

Simt cum,

oricând aş dori să leşin,

aş avea de cine să mă sprijin.

Sunt tot ca mine.

E ca şi cum

(m-)aş multiplica starea.

Ştiu ce aştept.

Însă de fiecare dată

vine alt-fel.

Aceeaşi emoţie.

Din ce în ce mai mare,

parcă.

Apoi se face dimineată.

Şi-a fost  încă

o dată Lumină!

Anunțuri