Scrib(oficial) de-o zi…III

Pauza de dezmortire,fum incins de minte creativa si apoi se nascu al III-lea text,ca exercitiu de fantazare!
Si Mario ne propune sa scriem despre„Ce viseaza pruncul Iisus.”(avem ca punct de plecare icoana Maicii Domnului cu pruncul).
Si-am purces si,in cateva minutele a iesit asta:


Foto:AdLittera

Iisus il viseaza pe Adam,cum isi constientizeaza menirea,cum face din femeia lui,fata de casa ce nu asculta de serpi cu picioare aproape uscate.
Adam intra intr-un con de umbra,cand visatoarea lui femeie umbla desculta prin racoarea edenului.
Astazi,mai mult ca oricand,s-a trezit devreme,poate prea devreme,dar de unde avea sa prevada totul…Pomii aia,pusi strategic in inima Raiului ii dadeau ghes de fiecare data,dar macar azi nu-i va vedea.Asa ca s-a dus la rau sa vorbeasca cu pestii.Ii placea ce spunea fiecare de ziua in care a luat fiinta prin Cuvant.
Luna era trasa cu sfori magice de pe cerul instelat.El era mic in Univers,iar frigul ii dadea tarcoale.Chiar,de ce i-o fi asa de frig?Si-a lasat sotia visand la albatrosi.Azi nu o va lua la plimbare.Azi va uita de pomii aia si de frumoasa lui de poveste.
In vremea asta,cand Adam se pierdea in cuvinte,Eva-viata lui se trezea cu gandul la pomii aia frumosi,cu fructe rumene,bune de povestit mai departe.
Iarba era umeda,soarele rasarise,iar sarpele in urma ei era tare obraznic,azi.O tot tinea de vorba,povestindu-i ce lume minunata e,acolo de unde vine el.

Anunțuri

28 răspunsuri

  1. Dacă ar fi fost doar om, Isus poate l-ar fi visat pe Adam, pe Eva, şarpele, deci trecutul.
    Prin natura lui visa viitorul, cu peşti şi pâini care se înmulţeau, cu apa care se făcea vin, cu Lazăr care învia, apoi visa mizeria, visa oamenii care îl vor trăda, oamenii care îl vor răstigni împlinind scripturile ce spuneau că pentru a învia trebuie să moară mai întâi…
    Sau poate visa doar fericirea pe care o simţea când sugea laptele maten şi avea scutece curate …

    • Cum visul e total uman,atot-stiinta este divina,asa ca nu trebuie visata…
      Ce-i visul,daca nu lipsa?
      Ce visa pruncul Iisus?Nu stiu..poate ca dormea iepureste!

  2. Legat de vis, există tot felul de chestii.
    Mayaşii credeau că lumea imaterială, e doar visul unui zeu, de asemenea exista într-o vreme un corent filozofic ce pleca de la ideea că lumea pe caree o vedem şi o simţim nu e decât visul lui Dumnezeu. Altul zicea de asemenea că lumea de visul fiecăruia din noi, unaltul vorbea de o lume imaterială, că interacţiunea dintre oameni e doar interacţiunea visurilor multor milioane de oameni, într-un fel fiecare îşi proiectează conştiinţa într-un fel de arenă onirică.
    Din asta probabil s-a dezvoltat o teorie esoterică destul de stranie. Întreg Universul, cu toate desfăşurările sunt doar un program de computer. Deci, practic lumea e visul unui supercomputer, osimulare. Aici înţeleg că se dă şi un sens final : Oportunitatea de a se construi sau nu acest Univers.
    În acest caz ar fi extrem de interesant cine a construit computerul.
    Ce cred eu că e visul? Cam ceea ce e un screen saver pentru un computer, un joc care reglează funcţionarea creierului, care elimină erorile şi organizează inforemaţia depozitată.
    Astfel, ceea ce se numeşte vis premonitoriu este un calcul, o proiecţie în viitor, calcularea de fapt a consecinţelor anumitor fapte şi întâmplări coroborate cu informaţia reală, deja existentă.

    P.S. Dacă Isus visa sau dormea iepureşte nu ştiu pentru că încă nu am certidudini în ceea ce priveşte viaţa lui, în ceea ce priveşte natura lui duală, om-zeu. O religie îl dă ca om-zeu, o alta îl dă ca profet (cea musulmană), alta încă îl aşteaptă (cea mozaică), altele nici măcar nu-l pomenesc…
    Creştinismul nu e nici cea mai veche, nici cea mai nouă nici cea mai raţională dintre religii…
    Doar că, la ora asta, are cei mai mulţi adepţi, dar astal nu înseamnă întotdeauna că dreptatea e neapărat de parte celor mulţi. Creştinismul ca şi orice religie sunt profund nedemocrate.
    Democrat cu adevărat e doar ateism-adeismul.
    (Nu, nu sunt comunist şi mă enervează cumplit abureala pe care această religie, pentru că şi Comunismul e în accepţiunea unora tot o religie, deci e profund nedmocratic în realitate)

    • Mein Liebe Got und Herr!!!!!!! :)))))))))))))
      Credinta sa fie rationala si democratica?
      Despre ce vorbim noi aici?
      Si,apropo,evreii il asteapta pe Mashiach nu pe Iisus!Tineam la corectitudine! 😛

  3. Da, religia în general nu e o chestie democtarică.
    Isus e un nume, Mesia o calitate.
    Am auzit şi o năzbâtie. Isus a fost anticristul care a lupta împotriva lui Cristos . Unirea celor două nume a fost făcută prin secolul IV d.c. Cei doi ar fi luptat şi Cristos a fost învins de Isus… (Lorin Fortună la OTV)

    Redevenind serioşi, Mesia sau Messia vine din limbile semitice: în ebraică משיח Moșiach, în arabă مَسيح Masīh, însemnând „uns”. Acest cuvânt a fost tradus în greacă, unde a dat forma Χριστός, transcris românește Christos, Hristos sau Cristos.
    Tora (Pentateuhul) nu conține cuvântul Mesia. Termenul evreiesc „moshiach” se referea la preoți evrei, la profeți și la regi, care erau unși când erau consacrați în funcțiile respective. De exemplu Cyrus, regele Persiei, este numit în Biblie „unsul lui Dumnezeu”, sunt numiți „unși” regele Solomon, preoții evrei , profetul Isaia, Templul evreiesc și ustensilele lui, pâinea nedospită , unși conform ritualului de ungere a lui Saul.
    Totuși conceptul de Mesia eliberator este foarte important pentru iudaism, Talmudul afirmând: „Lumea a fost creată… doar de dragul lui Mesia”. Evreii îl așteptau pe Mesia să-i elibereze de sub jugul ocupației străine (romane), el fiind fie un conducător politico-militar din neamul lui David fie un personaj divin venit din ceruri. În orice caz evreii nu așteptau deloc un Mesia crucificat ca un infractor de rând, un Mesia care a suferit și a fost învins de trupele străine de ocupație. De aceea, pentru evrei era complet ridicol și chiar o blasfemie ideea că Isus ar fi fost Mesia, lucru pe care îl admite însuși apostolul Pavel.

    Isus din Nazaret (în aramaică ישוע, Ieșu, în ebraică יֵשׁוּעַ‎, Ieșua, grecizat Ἰησοῦς, Iesous, latinizat Jesus; n. ca. 4 î.e.n., probabil Nazaret — d. 30 e.n., Ierusalim) a fost un predicator evreu din Galileea, care a trăit în timpul ocupației romane a Israelului. Isus din Nazaret a devenit figura centrală a creștinismului. De asemenea, sub numele de Isa ibn Maryam, este cunoscut drept unul din principalii profeți ai credinței islamice.
    Conform tradiției, care este acceptată în general ca adevăr istoric, Iisus s-a născut în jurul anului 4 î.e.n. și a murit în jur de 31 e.n., fiind martirizat prin răstignire. Evangheliile lui Matei și Luca, precum și evanghelia apocrifă după Toma, menționează ca loc al nașterii orașul Bethleem Efrata. Istoricii consideră în general așezarea Nazaret ca loc al nașterii sale, aceasta fiind localitatea prezentată de autorii evangheliilor sinoptice drept „domiciliu al familiei sale”.

    Izvoare extrabiblice spun că:
    Tacit (56 – 117 e.n, chestor, pretor, consul, senator, istoric roman) scrie în „Anale”:
    „Dar nici efort uman, nici generozitatea împăratului, nici înduplecarea zeilor nu a pus capăt scandaloasei idei conform căreia incendiul ar fi fost ordonat. De aceea, ca să pună capăt zvonului, Nero a substituit vina și i-a pedepsit în cele mai neobișnuite feluri pe acei urâți pentru faptele lor rușinoase, pe care mulțimea îi numea „creștini”. Fondatorul acestui nume, Hristos, a fost executat în timpul domniei lui Tiberiu de către procuratorul Pontiu Pilat. Ținută în frâu pentru un timp, superstiția mortală a erupt nu numai în Iudeea, originea acestui rău, ci și în oraș [Roma], unde toate lucrurile oribile și rușinoase se întâlnesc una cu alta și devin populare. De aceea, cei care au admis că au aderat la ea au fost arestați, apoi pe baza informațiilor date de ei o mare mulțime au fost condamnați, nu atât pentru crima de a fi incendiat cât pentru ura față de rasa umană. Sfârșitului lor a fost adăugată derâderea: erau acoperiți cu piei de animale sălbatice sfâșiați până la moarte de câini; sau erau crucificați, iar când ziua se termina, li se dădea foc ca să servească în chip de torțe.”

    Unii afirmă că textul reprezintă o interpolare, aducând următoarele argumente:

    Prima mențiune a acestui pasaj la acest pasaj ar apărea în secolul al XV-lea, deși până la această dată o serie lungă de istorici creștini au abordat perioada persecuției creștinilor sub Nero: Tertulian, Lactanțius, Severus, Eusebiu și Augustin nu fac nicio referință la pasaj. Alții spun însă că Sulpicius Severus (363 – 420 e.n.), aristocrat roman, senator, dedicat ulterior unei cariere ecleziastice, reproduce aproape cu exactitate fraza în cauză (nemenționându-l însă pe Tacit) evident înainte de secolul XV. Tot aceștia atrag atenția că lipsa mențiunii acestui pasaj de către apologeții creștini timpurii este un argument al tăcerii, care nu ar indica în mod direct că pasajul nu exista atunci. Se argumentează de exemplu că nici Pliniu cel Bătrân (23 – 79 e.n.), nu-l citează pe Strabo (64 î.e.n – 23 e.n), ceea ce nu conduce la ideea că Strabo de fapt nu ar fi scris Geografia.

    O posibilă explicație a tăcerii ar fi că apologeții timpurii ar fi evitat menționarea faptului că creștinii ar fi fost acuzați de a fi incendiat Roma, altfel dând ocazia apariției unor noi acuzații din partea celor care combăteau creștinismul, și anume că creștinii ar fi fost într-adevăr autorii incendiului, și că incendiază orașe.

    Pe de altă parte, referitor la tăcerea lui Tertulian, în lucrarea lui Apologeticus toate citatele Tacitiene provin din Istoriile lui Tacit, și niciuna din Anale, ceea ce ar putea sugera că Tertulian nu dispunea de Anale. În ce privește tăcerea lui Eusebiu (episcop al Cezareei, Palestina), se argumentează ca fiind vorbitor de limba greacă (lucrările lui sunt în limba greacă), e posibil să nu fi fost familiar cu scrierile lui Tacit, în latină.

    Un alt argument în favoarea ideii că pasajul ar fi o interpolare este că el vorbește despre un Hrist, care înseamnă un Mântuitor, fără a preciza care anume: el nu specifică că e vorba despre un oarecare Iisus. Un contra argument ar fi că oricum fiind vorba de Hristosul creștinilor, identificarea acestui personaj cu Isus este evidentă de vreme ce creștinii mărturisesc că au un singur Mântuitor, pe Isus Hristos. În plus, se mai argumentează că Tacit chiar dacă ar fi știut de numele de „Isus” nu l-ar fi menționat în text pentru că el explică de unde provine numele de „creștin”, de la Hristos.

    Se mai argumentează (de data această renunțând la ideea că pasajul ar fi o interpolare) că atunci când Tacit vorbește despre istoria personajului întemeietor, Hristos, el o face reluând ce spuneau creștinii despre el, nu din cercetare proprie sau surse oficiale, căci face eroarea de a-l numi pe Pontiu procurator, în timp ce el a fost prefect… Un contra argument afirmă că dimpotrivă, nimic din text nu permite să se ajungă la această interpretare. De remarcat că Tacit este considerat cel mai de frunte istoric al Romei, egalul – daca nu superiorul – lui Tucidide; Encyclopædia Britannica opinează că el „se situează fără tăgadă în cel mai înalt loc printre oameni ai literelor din toate timpurile”. Tacit era un cercetător meticulos care consulta frecvent documente scrise și surse multiple. Astfel, se argumentează că atunci când face o afirmație care nu se bazează pe vreo sursă documentară, ci din auzite sau din bârfe, el indică acest lucru folosind cuvintele ‘dicunt’ sau ‘ferunt’, ceea ce nu se întâmplă în acest pasaj în care el prezintă execuția lui Hristos sub guvernarea lui Pilat drept un fapt.

    Faptul că Tacit îl numește pe Pilat „procurator” și nu „prefect” reprezintă într-adevăr o greșeală, deși una minoră argumentează unii, de vreme ce doar după 44 e.n., după ce moare regele Agripa, guvernatorii romani ai provinciei sunt numiți „procuratori”, și nu „prefecți” cum erau numiți până în 41 e.n. (de remarcat că Pilat încetează a fi prefect în 36 e.n).

    Se mai afirmă că vasta majoritate a erudițiilor consideră pasajul ca fiind autentic, că stilul și conținutul capitolului este tipic tacitean, că pasajul se încadrează bine în context și că pasajul reprezintă finalitatea necesară a întregii discuții despre încendierea Romei, și că pasajul ar corespunde stilistic cu modul exprimare al lui Tacit. Ceea ce ar explica faptul că acest pasaj nu este înlăturat din nicio ediție modernă a Analelor.

    Josephus (37 – 100 e.n, supraviețuitor al conflictului romano-iudeu, devenit cetățean roman, istoric evreu) scrie în lucrarea lui „Antichități Iudaice” ( terminată în ultimul an al domniei împăratului Domițian):
    Colaboraţi la Wikicitat „Și acum Cezar, auzind de moartea lui Festus, l-a trimis pe Albinus în Iudeea, ca procurator. Dar regele l-a destituit pe Iosif din funcția de mare preot, și l-a investit ca succesor pe fiul lui Ananus, pe care-l chema tot Ananus. Relatarea spune că acest Ananus senior se dovedise a fi un om foarte norocos pentru că avea 5 fii care toți au deținut funcția de mare preot, funcție pe care el însuși o deținuse mult timp, situație nemaiîntâlnită în cazul niciunui alt mare preot al nostru. Dar acest Ananus junior, care, după cum spusesem mai înainte, a primit marea preoție, era un om îndrăzneț de fire, și foarte insolent; făcea parte deasemenea din secta Saducheilor, care sunt foarte rigizi în ai judeca pe încălcătorii de lege, cei mai rigizi dintre toți iudeii, așa cum am văzut deja; de aceea, când Ananus se văzuse ajuns în această poziție, gândi că acum are ocazia [să-și exercite autoritatea]. Festus era mort, iar Albinus era pe drum; așa că convoca sanhedrinul judecătorilor, și i-a adus în fața lor pe fratele lui Isus, care era numit Hristos, și al cărui nume era Iacob, și pe alții [sau pe tovarășii lui]; și după ce a formulat acuzații împotriva lor ca fiind călcători ai legii, i-a dat să fie pietruiți: dar în ceea ce-i privește pe cei mai onești dintre cetățeni, sensibili la încălcări ale legii, le-a displăcut ceea ce se făcuse; ei au trimis deasemenea [solie] la rege [Agripa], dorind să-l roage să îi transmită lui Ananus ca să nu mai acționeze în acest fel, pentru că ceea ce deja făcuse nu se putea justifica; unii dintre ei au plecat să-l întâlnească pe Albinus, el călătorind de la Alexandria, și l-au informat că Ananus a comis o ilegalitate convocând sanhedrinul fără consimțământul lui.”

    Unii consideră că acest pasaj conține o interpolare, anume „care era numit Hristos”. Asupra acestei porțiuni care ar schimba total natura și valoarea relatării dacă ar fi o interpolare, unii comentatori afirmă că nu ar fi autentică. Însă acest pasaj este în general considerat ca autentic de către erudiți.

    Testimonium Flavianum din scrierea lui Flavius Josephus, vorbește de „Hristos” însă este considerat drept o interpolare datorită limbajului folosit (conține cuvinte nefolosite de Josephus și care în plus ar indica că Josephus ar fi fost creștin, când se știe că nu era). Însă un studiu recent argumentează că o variantă în limba greacă a acestei propoziții exista în sec. IV: „Se credea despre el că era Hristosul”. Astfel, se presupune că textul original conținea o referință la Hristos, care mai târziu a fost umflată de copiști rezultând forma actuală.

    Despre Flavius Josephus se presupune că a scris acest fragment, numit Testimonium Flavianum, care este subiectul unor dezbateri între istorici. Astfel, Louis H. Feldman a numărat 87 de articole pe această temă, scrise între 1937 și 1980, „a căror covârșitoare majoritate contestă integral sau în parte autenticitatea acestuia”.[12] Totuși dr. Geza Vermes arată că o examinare amănunțită a pasajului demonstrează că cea mai mare parte a limbajului utiliziat este tipică lui Josephus, ceea ce nu numai că susține ipoteza că Josephus a scris despre Isus, ci ne și ajută să stabilim care părți ale acestui fragment sunt autentice.[13] Origen observase deja că Josephus nu credea că Isus ar fi Hristosul.[14] Nu sunt mulți cercetători care cred că Testimonium Flavianum ar fi autentic,[15] însă cei mai mulți cercetători cred că unele cuvinte din acest fragment au fost scrise de Josephus, deoarece unele porțiuni sunt scrise în stilul lui Josephus.Shlomo Pines și alți câțiva cercetători au afirmat că versiunea Testimoniului care a fost scrisă în sec. X de către un istoric arab numit Agapius din Manbij se apropie mai mult de ce a scris Josephus, similitudinile dintre pasaje indicând faptul că un autor creștin a eliminat mai târziu tonul circumspect al lui Josephus, făcând și interpolări. Alții au afirmat că textul lui Agapius este sigur o parafrază după Testimonium din traducerea siriacă a lui Eusebiu din Cezareea a Historia Ecclesiastica, și că Testimoniul siriac al lui Mihail Siriacul, care de asemenea provine din Historia Ecclesiastica în siriacă, împreună cu traducerea latină a lui Ieronim sunt cele mai importante mărturii ale pasajului lui Josephus despre Isus.

    Izvoare biblice

    Credința și tradiția creștină spun că Iisus a înviat și s-a înălțat la ceruri, revenind alături de Dumnezeu Tatăl. După ce s-a înălțat în cer, discipolii I-au răspândit învățăturile, ceea ce a dus la formarea celei de-a doua mari religii monoteiste universale – creștinismul. Principalele surse ce descriu viața lui Iisus sunt evangheliile canonice ale Noului Testament. Cele patru evanghelii din canonul Noului Testament sunt scrieri pseudonime, ele fiind scrise de autori anonimi și atribuite în mod tradițional (dar inexact) lui Matei, Marcu, Luca și Ioan. Mai mult, cele patru evanghelii canonice nu au fost scrise de martori direcți la evenimentele relatate, iar ele nici măcar nu susțin că ar fi scrise de martori direcți la acele evenimente.

    Conform credinței și tradiției religioase creștine, Iisus Hristos este Mesia (Unsul lui Dumnezeu) prevestit de profeții evrei ai Vechiului Testament. Soteriologia creștină învață că răstignirea și moartea lui Iisus, ca ofrandă rituală, urmată de Înviere și de Înălțarea la cer, au răscumpărat păcatele lumii, făcând posibilă Mântuirea. Mama lui Iisus este Maria, iar tatăl său este Dumnezeu Tatăl.

    Pentru aproape toate denominațiunile creștine (cu excepția unitarienilor, martorilor lui Iehova și mormonilor), Iisus Hristos este una din cele trei persoane sau ipostaze ale Sfintei Treimi, celelalte două fiind Dumnezeu Tatăl și Sfântul Duh. Cele trei ipostaze au aceeași substanță, cea a Dumnezeului unic.

    Numele

    Iisus a fost menționat în textul grec al evangheliilor ca Ιησούς Χριστός, în transcriere latină Iesus Christus.

    Prenumele vechi evreiesc este Ieșua, „ישוע”, care înseamnă „YHWH mântuiește”. Această formă a fost elenizată inițial sub forma Iason (Ἰάσων), apoi a fost transcrisă sub forma Iησους Iēsoûs, în greacă, de către traducătorii Septuagintei, cu referire la alte persoane purtând același prenume. Pe de altă parte, forma grecească Χριστoς, Khristós este o traducere a ebraicului „משיח” mașiakh (de unde în românește – Mesia), care înseamnă uns.

    Prenumele în limba română provine din limba slavonă Їисоуса, care a fost preluat din limba greacă, unde la inițială este un hiat. Cea mai veche grafie în limba română cu caractere latine a fost Jssus (Catehismul lui George Buitul, tipărit în anul 1701 la Cluj).

    În limba română forma Iisus Hristos, utilizată în prezent de Biserica Ortodoxă Română, este preferată de majoritatea credincioșilor ortodocși.[necesită citare]

    Grafia Iisus este etimologică, ea reproducând sunetul η din Ιησούς, care în latină a fost redat ca e. Tendința de a se citi ca i în greacă a început din Evul Mediu. Transliterarea Iisus în limba română, folosită în Bibliile ortodoxe și în majoritatea literaturii ortodoxe moderne, este o recurență slavonă, fidelă scrierii grecești (alfabetul slavon este derivat din scrierea greacă, iar Biserica Ortodoxă Română a folosit scrierea slavonă până la începutul secolului al XX-lea). Argumentului etimologic pentru scrierea Iisus i se adaugă faptul că, pe lângă limba greacă, sursa tuturor limbilor europene pentru numele Iisus, atât în ebraică (Iehoșua, Ieșua), cât și în limbile europene începând cu latina (Jesus, în care j nu reflectă sunetul scris așa în franceză, ci aproximantul latin [j]) numele este pronunțat cu două sunete înainte de primul s, anume [i-e], [i-i] sau [j-e], iar în limbile moderne sunetul inițial poate fi (fr. Jésus) sau (engl. Jesus). Aceste paralele etimologice pot motiva utilizarea a două litere înainte de s și în limba română.

    În literatura română a fost folosită cu precădere forma Isus, care reflectă pronunția unei părți semnificative a vorbitorilor. Dicționarele limbii române oscilează între cele două forme. Lingvista Mioara Avram afirmă: „Numele proprii Isac, Isus se scriu cu un singur i inițial (nu Iisus).”

    Există și părerea conform căreia forma Isus ar translitera cuvântul ebraic pentru măgar și ar trebui evitată din acest motiv. Această idee este, însă, greșită.

    Deşi eu nu sunt de acord cu asta, din punct de vedere fonetic al limbii române, folosirea numelui cu doar un singur „i” automat implică accentuarea[necesită citare] acestui „i”, respectiv „ĺsus” și scurtarea timpului de pronunție. (Un exemplu similar în limba română este pluralul substantivului „copil” respectiv „copií”.[necesită citare]) Alipirea celui de-al doilea „i” permite mutarea accentului pe litera „u”,[necesită citare] făcând astfel să corespundă din punct de vedere fonetic cu limba vorbită, dar și cu „Ιησούς” (Iesús), așa cum este pronunțat in limba greacă, în forma originală a Noului Testament.

    Viața și învățăturile lui Iisus, așa cum sunt relatate în Evanghelie

    Cele patru Evanghelii canonice sunt principala sursă a biografiei lui Iisus. Totuși, aceste evanghelii au părți unde diferă unele de altele, fiecare surprinzând viața lui Iisus într-un mod diferit. Evanghelia după Ioan nu este o biografie a lui Iisus, ci mai degrabă o prezentare teologică a lui ca emblemă a Divinului.(La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.)

    Genealogie

    Din cele patru Evanghelii, doar cele după Matei și după Luca oferă informații despre familia și strămoșii lui Iisus. Cu toate acestea, datele din cele două Evanghelii diferă în unele părți și au fost elaborate mai multe teorii pentru a explica discrepanțele. Ambele Evanghelii spun că Iisus este urmașul regelui David; mergând mai departe, și al lui Avraam. Lista strămoșilor dintre David și Avraam este aceeași în ambele Evanghelii, dar lista strămoșilor dintre David și Iosif este diferită.

    Mai precis, Matei începe cu Solomon, continuă cu regii care au stat la cârma Regatului Iudei, listă care s-a terminat cu Ioachim (odată cu învingerea lui Iuda de către Babilon). Astfel, Matei afirmă că Iisus ar fi moștenitorul tronului Țării lui Israel.

    După Luca, lista strămoșilor lui Iisus este mult mai lungă, ea mergând până la Adam și Eva.

    Isus cel istoric. Teorii asupra lui Isus cel istoric

    Cercetătorii îl văd pe Isus cel istoric ca fondatorul și liderul unei mișcări de restaurație din cadrul Iudaismului. Ei văd o continuitate între mișcarea pornită de Isus și religia care va ajunge să se definească drept Biserica creștină.

    Printre cercetările contemporane se află așa-numita „a treia căutare” a lui Isus cel istoric. Reprezentanți importanți ai acestei căutări sunt E.P. Sanders, Geza Vernes, Gerd Theissen și John Dominic Crossan. În cercetare s-au conturat diverse curente, funcție de viziunea lor asupra ideii că Isus ar fi vestit Împărăția lui Dumnezeu ca venind iminent, o victorie pământească apocaliptică a lui Dumnezeu sau dimpotrivă ca ceva interior, care se manifestă în și prin credincioși. Ultima viziune, cea neapocaliptică era dominantă în cercetarea nord-americană. Totuși, opera lui Bart Ehrman a argumentat că Isus era un evreu apocaliptic. Acum acest punct de vedere este foarte popular în America de Nord.

    Profet apocaliptic

    Evangheliile Îl prezintă pe Isus drept profet apocaliptic, fiind descris de El Însuși și de alții drept Fiul Omului – tradus ca Fiul Omenirii – și ca aducând restaurarea Israelului. Isus ca Fiul lui Dumnezeu, o etichetă folosită de El Însuși și de alții, trebuia să domnească peste acest regat ca Domnul celor Doisprezece Apostoli, ei fiind judecătorii celor douăsprezece triburi ale lui Israel.

    Albert Schweitzer a arătat că Isus a fost un profet apocaliptic, pregătindu-și neamul pentru apropiatul sfârșit al lumii. De fapt Schweitzer Îl vedea pe Isus drept un fals Mesia, a cărui etică era potrivită doar pentru scurtul timp dinaintea Apocalipsei. Mulți istorici sunt de acord că Isus a fost un profet apocaliptic, cu precădere Paula Fredriksen, Bart Ehrman și John P. Meier. E. P. Sanders Îl prezintă pe Isus ca așteptând să preia funcția de „vicerege” în Împărăția lui Dumnezeu, el fiind situat peste cei Doisprezece Ucenici, care vor judeca cele douăsprezece triburi, dar sub Dumnezeu. El conchide însă că Isus pare să fi respins titlul de Mesia și consideră că nu e sigur că Isus S-a descris pe Sine când se referea la venirea Fiului Omului pe norii cerurilor, în calitate de judecător divin, considerând că referințele biblice la Fiul Omului care suferă nu sunt autentice.

    Înțelept

    Acest punct de vedere era odată cel mai popular în cercetarea nord-americană, și anume că Isus nu profețea o Apocalipsă iminentă.

    Istoricii asociați cu Jesus Seminar, cum ar fi John Dominic Crossan, aderă în mod obișnuit la acest punct de vedere. Ei resping ideea că Isus ar fi fost apocaliptic, afirmând că regatul prezis era deja prezent și accesibil tuturor evreilor. Crossan subliniază că mișcarea lui Isus nu avea un conducător, cum avea mișcarea lui Ioan Botezătorul care-l alesese pe Ioan drept conducătorul lor. Pentru Crossan, Isus chema oamenii să Îl imite și călătorea ca predicator ambulant. Eshatologia lui Isus este una de acțiune personală și transformare socială, ca cea a lui Gandhi, mai degrabă decât să fie apocaliptică. Acești cercetători explică afirmații eshatologice ale lui Isus ca fiind adaosuri ulterioare făcute de creștini la textele biblice, cel mai probabil ele fiind făcute de adepții lui Ioan Botezătorul (care profețea într-adevăr o apocalipsă iminentă), adepți care s-au alăturat ceva mai târziu mișcării lui Isus.

    Marcus Borg consideră că trei cincimi până la trei sferturi din cercetătorii nord-americani angajați în mod activ în cercetări asupra lui Isus nu mai acceptă punctul de vedere apocaliptic.[47] Mai mulți alți autori afirmă: consensul în literatura teologică de azi este că Isus nu considera Împărăția lui Dumnezeu drept un viitor eveniment apocaliptic, ci ca o mișcare către o eshatologie etică neterminată.

    Fiul lui Dumnezeu

    Anumiți cercetători, cum ar fi N. T. Wright (Episcop de Durham) și Luke Timothy Johnson, apără istoricitatea viziunii tradiționale asupra lui Isus ca Fiul lui Dumnezeu care a murit pentru păcatele noastre. Ei cer ca cercetătorii să fie mai atenți cu ceea ce afirmă că ei cunosc despre antichitate, și nu văd o problemă în a accepta relatările tradiționale despre evenimente miraculoase, cum ar fi Învierea lui Iisus, care nu pot fi nici confirmate nici respinse de metoda istorică.

    Alte păreri

    Sunt multe alte interpretări despre Isus. Cele mai importante sunt cele care Îl văd drept revoluționar, profet al schimbării sociale și mistic spiritual, de ex. Marcus Borg. De fapt, una din critici este că această căutare a lui Isus cel istoric este că fiecare generație Îl vede pe Isus conform emoțiilor morale din epoca respectivă.

    Constantin Brunner îl prezintă drept o întrupare a geniului. Morton Smith a argumentat că Isus ar fi cel mai bine înțeles ca magician, o viziune bazată pe prezentarea lui Isus în sursele evreiești ulterioare acestuia. În lumina reprezentărilor talmudice ale unor figuri evreiești ca Hanina ben Dosa și Honi Desenatorul de Cercuri, Geza Vermes îl vede pe Isus drept om sfânt, pios și carismatic, ceea ce se numește de obicei „hasid”. Marxiștii îl văd pe Isus ca precursor al comunismului, deoarece conform cu Faptele Apostolilor , apostolii au fondat o societate comunistă. Lev Tolstoi îl vedea pe Isus drept precursor al anarhismului creștin; deși Tolstoi nu a utilizat termenul de „anarhism creștin” în Împărăția lui Dumnezeu e înlăuntrul vostru, recenziile cărții publicate în 1894 au folosit acest termen.

    Metode de cercetare

    Istoricii și cercetătorii Bibliei analizează Evangheliile canonice, Talmudul, Evanghelia după Evrei, Evangheliile gnostice, scrierile lui Josephus și alte documente antice pentru a încerca să-l găsească pe Isus cel istoric. Au fost dezvoltate o serie de metode pentru a analiza critic aceste surse:

    Vechimea

    Istoricii preferă cele mai vechi izvoare despre Isus, de regulă ei tinzând să ignore sursele scrise la mai mult de un secol de la moartea lui Isus.

    Criteriul deosebirii

    Mai clar descris drept criteriul rușinii, el afirmă că afirmațiile contrare sau neasemănătoare scopurilor autorului sunt cele mai de încredere. De exemplu, primii creștini nu ar fi pretins despre Isus că El ar fi fost crucificat dacă acest lucru nu s-ar fi petrecut în mod real, deoarece crucificarea era o pricină de rușine.

    Criteriul atestării independente

    Când două sau mai multe surse independente prezintă istorisiri asemănătoare, este aproape cert că această relatare precede surselor respective. Atestarea multiplă nu e același lucru cu atestarea independentă, de exemplu Matei și Luca au folosit Evanghelia după Marcu drept sursă, de aceea o relatare prezentă în cele trei evanghelii este de fapt atestată într-o singură sursă independentă.

    Congruența culturală (credibilitatea contextuală)

    O sursă este mai credibilă dacă relatarea are sens în contextul a ceea ce cunoaștem despre cultura în care se desfășoară evenimentele relatate. De exemplu, unele afirmații din Evanghelia după Toma au sens în contextul credințelor gnostice din al doilea secol, dar nu în contextul creștinismului primului secol, deoarece se consideră că gnosticismul a apărut în al doilea secol al erei noastre.

    Criterii lingvistice

    Anumite concluzii pot fi derivate din analiza lingvistică a Evangheliilor. Dacă un dialog are sens numai în greacă (limba sursei scrise), este foarte probabil că autorul relatează fapte diferite de evenimentele istorice, cum ar fi dialogul între Isus și Nicodim din Evanghelia după Ioan capitolul al III-lea, care are sens doar în greacă dar nu și în aramaică. Conform lui Bart Ehrman, acest criteriu este inclus în criteriul credibilității contextuale, spre exemplu în contextul lor istoric Isus și Nicodim ar fi discutat în aramaică.

    Scopurile autorului

    Acest criteriu este reversul criteriului deosebirii. Atunci când textul servește scopurile autorului său sau ale redactorului său, el este suspect. Spre exemplu, mai multe fragmente din Evanghelii, cum ar fi Masacrul pruncilor, relatează viața lui Isus ca împlinire a profețiilor, aceasta în viziunea multor cercetători reflectând mai degrabă dorințele autorului decât realitatea istorică.

    De la începutul anilor ’80, cercetători asociați cu „A treia căutare a lui Isus cel istoric” – incluzându-i pe Géza Vermes, Ben Meyer, John Riches, Anthony Harvey, Marcus Borg, E.P. Sanders și N.T. Wright – au argumentat că aceste criterii ale autenticității sunt mult prea stricte.

    Lucrare

    După creștini, Iisus este Mesia și fiul lui Dumnezeu, care a adus mântuire umanității prin moartea și învierea sa. Iisus este considerat profet și ascet în islam, un Mesia fals în iudaism și Mandeanism, drept o manifestare a lui Dumnezeu de către baha’i, ca un avatar de către hinduși, ca un salvator și un aducător de gnoză de diferite secte gnostice și ca un Părinte spiritual de către unii susținători ai Epocii Moderne.

    Posteritate

    Lucrarea lui Iisus a avut un impact puternic asupra istoriei omenirii. Noua religie întemeiată, creștinismul, care la început făcea parte din iudaism, a avut mai mulți adepți decât oricare altă religie.

    Învățăturile lui Hristos aveau la bază bunătatea, iubirea aproapelui (chiar și a dușmanului) care, deși apar și în cadrul religiei iudaice, au fost idei originale și remarcabile pentru acea vreme. Din păcate, aceste idei nu au fost pe deplin aplicate în practică în secolele ce vor veni, a se vedea: războaiele religioase între diferitele secte și biserici creștine, masacre barbare și persecuții împotriva evreilor.

  4. Am zis eu că e îngustă banda. Ia uite ce text lung a ieşit…

  5. Normal că e o mare parte copy-paste. Ideile conţinute conteză

  6. *Rodica*
    Zii ca glumesti si apoi ma vorbim!
    =======
    Lorin Fortună zicea la OTV, dacă te vei uita pe blogul meu, eu zic acolo că are mare nevoie de un control psihiatric… 🙂

  7. mi-a placut la nebunie scrierea aceasta a ta….

    spor si ganduri bune!

  8. da… asta da vis! ţi-a ieşit de vis!

  9. Ei au vrut sa cunoasca… iar cunoaterea a muscat din ei..

  10. Cred ca e asa cum ai descris tu, luciditatea e data de durere, iar nebunia de catre fericire, deci da, cred ca a durut, altfel nu puteau sa dobandeasca cunoasterea…

  11. Senzatia de mister este simptomul necunoasterii. Marul asta creeaza si dependenta, pentru ca odata ce l-ai… vazut, nu te mai poti gandi la altceva.

  12. Pai cum o lasa sa isi vad de treaba, cum se impleticea in privirile pierdute in frumusetea ei, iar ea atunci incepea sa caute straini cunoscuti.

  13. *Rodica* Zici

    „Refuz orice are legatura cu OTV,din principiu….”
    ––––––––
    Păcat, te poţi amuza teribil…

  14. Rodica, mă gândeam la Eva şi la „pomii aceia aşezaţi strategic”, poate şi la gustul fructelor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: