Eu si toti ceilalti…

Purtam in sange civilizatii straine de noi,acumulate in generatii,la care nu ne raportam decat arbitrar.

La nastere,semanam cu mamele si tatii tuturor si mai putin cu ai nostri,nefiind deloc”noi”.Cu vremea insa,ne desprindem si devenim X,Y,Z,purtatori de nume,mai mult sau mai putin sonore.

V-ati intrebat vreodata de ce sunteti cum sunteti?De ce aveti anumite predispozitii?de ce sunteti calmi/nervosi?de ce dormiti mereu intr-anumit fel?de ce preferati anumite mancaruri?de ce sunteti ori slabi ori grasi?de ce aveti anumite ticuri(de orice fel)?de ce plangeti usor sau nu plangeti deloc?de ce aveti teama de spatii inchise/sau deschise,de intuneric,de insecte?de ce sunteti ori prea intelegatori,ori deloc?de ce aveti mila sau nu va pasa?de ce sunteti rasfatati sau nebagati in seama?de ce va atasati usor sau nu va intra nimeni in gratii?de ce va imbracati in culori reci/calde?de ce  va place numele primit/sau nu va place deloc?

Daca v-ati pus macar o parte din aceste intrebari,poate ca v-ati si raspuns.Poate ca ati vazut cat % ati copiat comportamentul parintilor,cat % duceti mai departe tarele copilariei,cat % e genetic,cat % ati dobandit pe drum,cat %  e educatie si cat % e ceea ce doriti sa fie.

Mostenim chipul si comportamentul si aducem aroma personala a greselilor si a sclipirilor de geniu.

Semanam cu tot arborele genealogic,totusi cat suntem”noi”(eu-tu-el-ea)?Si-au adus toti contributia:ochii mamei,fruntea tatei,mainile bunicii,zambetul bunicului,apucaturile unchiului,sensibilitatea matusii,ticurile strabunicului si parca la culoarea parului cu strabunica….De-a lungul vietii semanam tot mai mult cu parintii(pana la varsta adulta)si tot mai putin cu oricine,la batranete.Un cumul de persoane si totusi „doar eu”.

Cine suntem si al cui chip purtam/pastram?Copilaria,prin naivitatea ei,cripteaza viata in trasaturile fetei,iar trecerea timpului dezvaluie totul,oricate valuri si masti ar aplica arta disimularii.

Port in mine/purtati in voi,neamuri intregi,…..sunt/sunteti copacul plin de paduri,atat de multe in atat de putin;mereu extragem esenta si o traim ca fiind seva pamantului de pana la noi.Mi-s plina de ai mei,cum si sangele alor mei a fost populat de stramosi.Iar spre final,copacul ramane singur,caci padurea se retrage in luminis spre odihna;si,ramanem(cum spunea Tatiana)copaci fara padure,singuri si tristi,nestiind ce sa facem cu toate cele adunate.Si iar numai stim cine suntem,ne cautam pana ne gasim…dincolo.

Macar sa traim cu speranta ca putem face ceva bun cu ceea ce am primit,cu ceea ce am dobandit si cu ceea ce ne-a marcat;ca tot plecam in fiecare zi cate putin,lasand cu fiecare secunda pe altii sa se apropie…