Rollie’s blues
Everybody’s got something/
Nobody’s got everything/
Some people think they’ve got everything/
And everyone else’s got nothing/
But everybody’s got something…
Visul de azi-noapte a fost atât de real, încât m-am chinuit la trezire să-mi dau seama dacă s-a întâmplat sau nu. Erai acolo şi era şi el, cel care apărându-te, ne distanţa… Mirosea în aer a parfum, a pian şi-a şedere pe jos la o tacla. Erau şi alţii, dar formau alt peisaj. Mie-mi pulsa carotida, mâinile îmi erau reci şi-mi tremurau, tangenţa era minimă. Tu, tot aşa, nu foloseai pronumele nehotărât şi te mirai de prezent. A fost un vis din care am vrut să mă trezesc… şi, m-am trezit!
În mână am un zmeu şi am început să scriu bazaconii. Am trecut de faza în care nu concepeam existenţa unor fete care să semene atât de mult cu mine- încât să împărţim aceleaşi iubiri, şi care să fie exact la locul şi momentul din visul cu pricina. Pe aceeaşi canapea, având aproape-ochelarii mei-luaţi probabil din ultima vizită la acelaşi oculist. Poate că doar melodiile s-au schimbat şi un pic moda. Nu preferă ca mine moda nebună, a culorilor care dansează pe trup şi încâlcesc mintea, robind-o. Nu, doar două culori cel mult-lipsă de imaginaţie, e clar! În rest registrul e acelaşi, parcă-aş fi în două locuri în acelaşi timp, numai că-l cheltui doar într-o parte. Am părul răvăşit, mult mai scurt decât în partea în care nu locuiesc. Miros a parfum ce nu-mi aparţine şi mănânc tarte în bucăţele mici cât unghia. Cum spuneam, scriu bazaconii şi am reacţii întârziate. Mă cheamă altfel, dar am nimerit cam aceleaşi litere. Cam… aceleaşi. Era un vis, iar gresia avea tot culoarea aceea, iar fotoliile erau joase, iar parchetul lipsea, cum lipseam şi eu, cum şi eu altădată eram…
Se ia o situaţie absolut banală. Se întoarce pe toate feţele pentru a se vedea câte cusături prezintă. Se scutură de nazuri şi de posibile pete de conjunctură şi se aduce în starea iniţială. Pe cât de posibil e iniţialul, după atât conţinut. Se scoate cea mai bună lumină din sertarul cu bunătăţi. Şi se presară peste ea, măcar cât se observă defecţiunile. Maşinile sunt defecte, aşa că totul se face manual. Timp ia cât de-o gustare amară cu o felie de lămâie. De ceai nu e timp, cu diureza nu e de glumit. După anamneză, se iau decizii. Scurte, fără pripă, cât mai tăiaose. Tăietură fină, loc lăsat curat, vindecare rapidă. Banalitatea de început s-a arătat chiar inteligentă. Îmi joacă feste cuvintele astea încâlcite. Aş complica situaţia cu şnaps, dar nu se mai potriveşte cu nimic. În situaţia asta, ar fi nevoie de mai mult de 3 ore de somn. Nu, nu mă descurc cu situaţiiile astea banale, mie daţi-mi artilerie grea, e singura cu care încă mă trăiesc.
‘Fără îndoială, a-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a cunoaşte în acelaşi timp îndepărtarea de Dumnezeu, şi durerea, şi uscăciunea unei inimi neliniştite; dar nu şi pierderea prezenţei. Numai noi nu suntem acolo totdeauna.’ (Martin Buber, Eu şi Tu)
Am intrat aseară în casă pe-o primăvară în devenire; am adormit cu gândul la rufele întinse pe vântul blând de-afară; am visat inundaţie în bucătăria cu gresie lată bej-portocalie şi cuţit tăios care dorea să taie situaţia în felii mici şi m-am trezit pe-o felie de iarnă…. Ce ţi-e şi cu vrem(urile)ea ast(e)a!
Afară plouă. Poate că la fel ca în oricare altă zi. Poate că nimic nu-i nou. Poate că de aceea sufletul îmi pare înmuiat în vechile amintiri ale ploii. Posibilitatea rămâne…
Pe o astfel de vreme, reuşesc să detectez speranţa în aer. Ea miroase dulce şi umed şi e atât de densă în albastrul ei întunecat. N-a fost de ajuns însă pentru ce scaldă doream să fac, după aşa secetă. Cu sufletul crăpat, cu nuanţele închise şi prăfuite…
Parte din anotimp. Mă strecor printre oamenii ce-şi văd de viaţă şi mă prefac că nu exist. Deodată am simţit că sunt capabilă să folosesc şi speranţele lor, că ei tot nu le observă. Aşa că le-am inspirat pe toate şi-am mers mai departe, pe vechiul traseu 34, per pedes… aşa cum m-am obişnuit.
Undeva, dincolo de simţuri se află primăvara. Dincolo de putinţa de a-(ne)mi imagina continuarea. A fost cald, cu toate că termometrul n-a avut destul mercur. O zi, ca oricare alta, mirosind însă deosebit. Când noaptea miroase ca cea de acum, nu pot intra în casă. Aş rămâne acolo, pe trotuar-poate chiar pe refugiul lui 34, punând cap la cap toate rotunjimile ploii cât pentru o pelerină. În seara asta, speranţa a mirosit din nou ca odinioară!
Câte revoluţii poate duce un om? Una, două, altele, multele? În câte se poate număra, cântări şi împărţi? Când se termină întrebările şi încep cuvintele? Cuvintele alea care sunt mai mult decât răspunsuri, care sunt mai mult decât aşteptări, care sunt mai mult….
Când poate lăsa revoluţia sa pentru a duce revoluţii străine? Cui prodest? Sunt atâţia care nu ştiu să ceară, care se lamentează şi nici măcar nu ştiu să le lipsească ceva! Te poţi lăsa acasă pentru a continua ce nu ai început, altundeva departe? Dorind mereu schimb de locuri cu vieţi vecine, în care sunetele par atenuate de pereţii în plus, fac mereu ceva defazat… ca şi cum s-ar curba cristalinul după colţ şi ar întrevedea nepre(a)văzutul.
Sunt momente, ca şi acesta când sunt străvezie în cale. Doar capul şi-o parte din inimă mai răzbat vizibilului, restul sunt ceaţă şi fum, aproape departe. Mi-am dus revoluţia în tăcere, când sabia era deasupra mea în tăiere liberă. Am simţit cum cuvintele nu-s răspunsuri la nimic, cum nu ajută, cum timpul a curs degeaba în ambele sensuri.
Recunosc, nu am curajul să fac ceva decisiv în revoluţia mea. Şi porneşte mereu din acelaşi punct, cu aceeaşi intensitate! Când voi tăia hăţişul din balta ce mă acoperă până-n gât, voi considera că mă pot înneca liniştită! În rest, vânt dinspre ventricolul stâng!
